05 iulie 2017

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fapt, ce varsta are. Ne dadeam maturi si prea destepti. Eu iti vorbeam de Nietzsche, tu imi povesteai de vinuri. Si discutam haotic subiecte prea usoare carora le ofeream o nota de sobrietate citand din clasici, contrazicandu-ne din carti - chiar frumos, as spune.

O nebunie de cuvinte, intr-o valtoare de emotii asa a inceput povestea noastra. N-am vrut niciunul sa parem, din prima, puerili. Credeam ca trebuie sa ne aratam crescuti, dospiti in soba vietii si sa ne demonstram unul celuilalt cat de bine am reusit in prea putini ani de viata sa ajungem la "intelepciune". Ce comic mi se pare, privind acum in urma, cu cata emfaza ne vorbeam la inceput.

Si apoi, ne-am cam indragostit. Ce-i drept, tu primul si mai tare, dar am recuperat eu pe drum. Si in loc sa fim maturi, am devenit copii. Am invatat sa ne jucam, sa radem, sa visam. Oh, cate povesti am creionat cu ochii pe pereti. Ce tinerete aveau clipele noastre. Nu ne-am mai ascuns unul de altul in spatele mastilor pe care invatasem sa le purtam pentru a da bine in societate. Am facut greseli. Ba uneori, ne-am dat cu lopatica in cap, dar am avut inocenta necesara sa realizam ca nu certati, ci doar impreuna putem mai departe sa construim, sa ne iubim.

Si astazi suntem tineri, dar mai batrani ca maine, pentru ca stiu ca in fiecare zi langa tine eu intineresc, oricat de mult mi-ar spune un buletin ca imbatranesc. - MSZ

09 iunie 2017

Chiar si acum, ei - bunicii mei

Se cunosc de 62 de ani. Sunt casatoriti de 58 de ani (l-a asteptat pana cand s-a intors din armata). Glumesc unul cu altul, dorm in acelasi pat si au grija unul de celalalt cu atata rabdare si dragoste incat este imposibil sa nu zambesti si sa nu traiesti prin intermediul lor miracolul iubirii.

Ea a zis ca nu il iubea, dar ii placea. El, in schimb, era innebunit dupa ea. Alta il mai astepta, atat de tare incat a crezut, pana cand s-a luat cu ea, ca nu va fi asa.

El o mai ciondaneste si acum ca daca se lua cu acea alta l-ar fi ascultat mai mult decat o face ea. Ea imi zice mie sa nu arunc si eu cu galeata de apa in iubitul meu, cum a facut ea cu el. Ei povestesc atat de dulce si frumos despre ce a fost, cum este si ce ar vrea sa mai fie.

DA, sunt bunicii mei. Si sunt fericita ca pot sa cunosc un cuplu care sa stie sa reziste atat pentru ca, in felul lor, se iubesc de atunci - de peste o jumatate de veac- chiar si acum. - MSZ

07 iunie 2017

Papusi ca pe hartie

Ce as putea sa mai scriu cand poza aceasta urla milioane de cuvinte. Peisajul sumbru al unei realitati ce ne tine captivi in iluzia perfectiunii creata in reviste.

O fetita de toate varstele pe care societatea o vrea ca in reclame. Asteptari de la corpuri si fizionomii diferite sa fie un acelasi tipar. Singura frumusete pe care ei o cer este cea a trupului, in timp ce sufletul si mintea sunt slutite si ciontite. Sa fii papusa si tacuta - cam asta este tot ceea ce ai de facut. Asa iti zic ei. Asa ajungi sa crezi si tu. Moment in care te-ai pierdut definitiv, iar ei au castigat o noua victima pe care o pot tortura cum vor, cand vor si cat vor.

Apoi, te arunca la gunoi pentru ca esti prea lipsita de caracter si esti prea slaba... cand se raporteaza la personalitate. Joaca dupa regulile lor si vei auzi o viata cat de stricata esti. Asculta sfaturile lor si vei surzi la tot ceea ce se sopteste in tine.

Si acum? Ca ai taiat? Ca ai cioplit? Ca ai rupt si ai sfaramat? Esti mai fericita? Stii cu cine stai de vorba in oglinda? - MSZ

30 aprilie 2017

S-ar fi intamplat oricum

Sunt lucruri care imi strang sufletul in clesti ce taie in carne vie. Am zambetul pe buze, dar inima stie ca nu e indeajuns. Sunt amintiri ce ma bantuie, decizii pe care le-am luat pentru a ajunge ceea ce sunt acum. Poate ca am vrut sa zbor prea sus, iar la anumite inaltimi esti mai singur. Poate ca am crezut ca daca risc castig tot ce mi-am dorit, dar nu am inteles pana ce am avut, de fapt, ce imi lipseste mai mult.

Am ales cumva sa ma instrainez - fara multi prieteni, dar nenumarate cunostinte. Cand nu stii sa ai incredere usor e greu sa iti alaturezi sufletul de cineva. Nu am vrut sa fie simplu, nu am vrut sa fie oricum. Ferice de cel ce stie sa traiasca fara regrete. Imi place cum traiesc acum, dar tot ma intreb, absurd, cum ar fi fost daca as fi apucat-o pe celalalt drum.

Oricum nu mai conteaza. Oricum as fi avut aceleasi intrebari si atunci, dar fericirea e o stare ce intotdeauna vrea sa iti ceara si mai mult.

Poate ca linistea ne lipseste, de fapt, nu bucuria sau avutia. Linistea de a sti ca orice ar fi s-ar fi intamplat oricum. - MSZ

31 martie 2017

Ce-ar putea sa fie dulcea Romanie

Ceea ce ii lipseste Romaniei este spiritul autocritic. Nu, draga mea tara, tu nu ai fost niciodata armasar. Cu forma ta actuala (cat de cat, ca dupa al doilea RM ai mai scapat de cateva parti din tine) ai avut o incercare in perioada postbelica, dar ai ratat dezvoltarea si te-ai facut martoaga, iar acum iti traiesti o "batranete" sufletasca pe seama unor vremuri in care crezi ca ai fost cal de cursa lunga.

Transilvania, Moldova, Tara Romaneasca, Dobrogea, pana si mult prea neinteleasa Dacia nu-s Romania. Ele si-au creat istoria in alt context, alta structura. Unite fac la anul centenarul. Este atat de tanara varsta pentru o natiune (2 generatii), incat nu inteleg de ce ne imbatam cu apa rece spunandu-ne ca suntem ceea ce, de fapt, niciodata nu am fost.

Ne mandrim cu stramosii nostri, dar 99% dintre ei au fost dati de regiunile si influentele ce erau in acele regiuni. Rusi, sasi, austroungari, otomani s.a.m.d. fiecare prin alta parte, fiecare cu un imens aport in ceea ce a insemnat dezvoltarea unei zone - doar ca suntem prea mandri sa acceptam, desi nu e deloc rusinos, ci din contra arata o adaptabilitate si o capacitate de a intelege ca evolutia e posibila prin cat mai multa informatie culturala, genetica, lingvistica etc..

Romania la care au visat poetii nu este cea de azi. Romania era un concept, un simbol, o metafora, iar noi am luat literatura si istoria prea ad literam si nu intelegem de ce coroana de aur a ruginit. Cerem recunoasterea maretiei cand noi de 28 de ani incercam o resuscitare stangace, pentru ca ne tot repetam cat de extraordinari am fost noi. Nu am fost. Noi, ca forma actuala, nu am fost. Trebuie sa vrem sa fim. Trebuie sa devenim. Altfel, ne paste o lunga batranete cu memoria unor lucruri ce n-au existat. Suntem prea tineri sa fim atat de senili. - MSZ

30 martie 2017

Romania REAla

Intr-una din deplasarile mele intr-o capitala din Europa, la o farmacie, casierita avea Parkinson + vreo 65 de ani si munceste fara sa se planga de varsta sau de conditia fizica.

Acum un an si jumatate la Carrefour Unirii am vazut ceva ce am apreciat enorm: una dintre angajate, casierita, era o persoana cu probleme de auz si vorbire. Scria frumos pe ecusonul ei ca cere clientului sa fie intelegator si sa vorbeasca mai rar (sau ceva de genul acesta). Sincer? M-am bucurat atat de mult ca am vazut oameni inaintea mea la casa care au fost foarte amabili si rabdatori. Plus ca mi s-a parut extraordinar din partea companiei ca a angajat un om care a vrut sa munceasca indiferent de piedicile puse de felul in care s-a nascut.

Acum o saptamana si jumatate m-am dus la Starbucks in mall Promenada. Unul dintre baietii care prepara cafeaua, pe numele sau William, se vedea ca nu intelege foarte bine romaneste, dar se straduia de zor sa tina pasul cu volumul de munca si comenzile primite. Nea Caisa (aprox. 60 ani) mare sef la el pe scara voia o cafea mai "concentrata" (din perioada sucului la plic e probabil expresia) si o rugase pe casierita sa ii puna un semn pana unde sa fie lapte. Iaca, marele semn se oprea la 2 cm inainte de gura paharului! A luat paharocana aia s-a uitat inauntru si, cu un ton de mare comunist, grait-a urmatoarele:
- Auzi, domnule William, pe paharul asta e un semn. (era eu sa ii arat vreo doua semne cu mainile)

Sfidator, iritat si cu un ton de o superioritate sora cu parvenitul se uita scarbit la faptul ca i se pusese mai mult lapte. Mi-a fost atat de mila si de rusine de bietul angajat - imigrant, de altfel, doritor de munca.

Da, si pe mine ma enerveaza anumite lucruri, dar macar incerc sa ma adresez intr-un anume fel (mai ales daca vad ca ala din fata mea greseste pentru ca nu intelege, nu pentru ca nu ii pasa). Nimic nu e mai de admirat decat un om care munceste. Insa, la noi sa fii orice altceva decat director e rusinos. Mai bine traim din ajutoare sociale si ne dam handicapati pentru orice problema care ne poate incetini un pic capacitatea fizica decat sa ne injosim. Si cand vedem "prosti" care incearca, trebuie sa ii umilim. Scolile de arte si meserii sunt considerate injositoare, copilu' trebuie sa faca 'nspe facultati, masterate si doctorate chiar daca lui ii place la disperare sa aranjeze parul oamenilor si sa ii faca mai frumosi. Ne deranjeaza cand vedem lipsa de "profesionalism", in timp ce noi dam dovada de o prea mare lipsa de omenie.

Dureros, draga Romanie! - MSZ

P.S.: Pentru cei ce vor dori a-mi corecta faptul ca am scris la modul general si li se va parea ca am bagat pe toata lumea in aceasi oala (credeti-ma ca stiu ca sunt si oameni extraordinari pe acest pamant), am folosit acest artificiu pentru a accentua gravitatea unei astfel de mentalitati, nu pentru a jigni in masa.

23 martie 2017

Si... m-am indragostit

Si... m-am indragostit! Ei, bine, nu chiar asa, din prima. Dureaza un pic, chiar si aia cu prima vedere are nevoie sa mai clipesti de cateva ori pana te hotarasti ca-i despre dragoste, ci nu doar ca ti-e foame de o imbratisare, de un suras, de un suspin in noapte. Dar a fost mai curand de pana in a doua. Poate prima si-un sfert? Chiar si jumate, ca-s mai indecisa uneori.

Si... m-am indragostit! Asa, dintr-odata. Treptat si galopant. N-am stat prea mult pe ganduri, dar nici nu m-am avantat pur si simplu. Iti pui centura de siguranta chiar si atunci cand esti la raliu. Acceleratia pana in podea, dar inima... eh, inima o tii acoperita.

Si... m-am indragostit! Atat de usor au venit sentimentele incat nu au dat doi bani pe cat de grea era situatia. Navala. Napasta. Naprasnic. Acum il vreau sa-mi fie Nesfarsit. Nedumerita-s inca de cele petrecute, caci din prima si un pic am simtit ca sunt dintotdeauna; iar din masurile de preventie nu am mai avut decat un clic! si am lasat centura sa-mi dezlege inima.

Si... sunt indragostita. Cu piciorul pe acceleratie. Cu orice risc. Pana la urma, de murit o facem cu totii, dar de trait prea putini mai indraznim. Si stiu ca scopul nu e tocmai nobil. Inalt prin profunzime si adanc prin maretie. Ca nu caut sa schimb soarta omenirii, ca nu ma dedic geniului ce-l pot trezi in mine, dar fara iubire... cui i-as mai pasa? Cum m-as putea misca necontenit in universuri ce nu ii sunt accesibile decat celui indragostit? Si... m-am indragostit. - MSZ

08 februarie 2017

Interviul din pitchmenow.ro

Ochii mari, ageri, intenşi într-o superbă armonie cu un zâmbet cald şi uşor poznaş, ar putea anticipa doar prin sclipire profunzimea şi determinarea ce transpar din condeiul unuia dintre cei mai iubiţi bloggeri „de suflet”, în ciuda discreţiei şi a modestiei cu care-şi priveşte ecoul propriilor idei ce nu de multe ori ajung să mângâie inimi până la impulsul unei schimbări.

„Eu sunt rana şi cuţitul”, o spovedanie onestă, poate prea dură, o sinteză mult prea lucidă a destinului unui om şi a datoriei sale de a învăța din fiecare lovitură la care de cele mai multe ori se spune sieşi, vine de la Marina Simona Zanfir, o fată frumoasă cu un spirit mult prea matur pentru anii săi.
Blogger, absolventă a Facultăţii de Filosofie, un specialist al comunicării, şi nu de puţine ori voce a inimilor, am vrut să vorbesc cu Marina despre sentimente şi mai ales, despre curajul de a le asuma, a le articula şi a le transforma, în repere şi cauze.

– Ce învăţăminte ţi-au oferit despre emoţii pregătirea ta în Filosofie? Cum echilibrezi instinctul de a savura orice clipă şi tendinţa, prin accesul la varii gândiri, de analiză a fiecărei trăiri?


– Faptul că am studiat Filosofia mi-a deschis larg porţile cunoaşterii.
Am înţeles că orice stare, emoţie, gând şi condiţie umană, are multe unghiuri din care poate fi analizată şi interpretată şi am devenit mai deschisă şi mai tolerantă faţă de ele. Indiferent de predispoziţia spre analiză, pe care noi, femeile, o avem din naştere, este imposibil, atunci când emoţiile sunt în plină expansiune, să mai ai concentrarea necesară pentru a le gândi. Mi-am propus să învăţ să mă echilibrez coborându-mi mintea în inimă şi încercând să dezvolt în mine armonie, și nu un conflict raţiune-simţire.

– În îmbrăţişarea iubirii, în ce limite ar trebui ea abordată dintr-o perspectiva raţională?


– Iubirea nu cunoaşte limite, iar la Filosofie am învăţat că atributul suprem al moralităţii este acţiunea conformă iubirii. Însă, noi nu cunoaştem esenţa Iubirii (Platon, în dialogul Banchetul, evidenţiază etapele iubirii şi ale fericirii, plasând înţelepciunea ca fiind treaptă superioară a acestora), ci, mai degrabă, ne concentrăm pe satisfacerea Ego-ului şi de aici apar problemele şi fracturile de logică. Cât timp săvârşeşti prin intermediul Iubirii un Bine înseamnă că te afli în starea corectă, iar atunci limitele se şterg.

– Cum vezi reala însemnătate a comunicării pe tema iubirii? Cum ar trebui abordat rolul terapeutic al discuţiilor între persoane cu experienţe similare şi, care ar trebui să fie limitele în recepţionarea sfaturilor, a exemplelor sau a altor influenţe?

– Atunci când cerem un sfat, de fapt, cerem o confirmare a gândurilor noastre. Cei mai mulţi vom acţiona, oricum, aşa cum simţim şi cum ne gândim că este bine pentru noi. Când am început să scriu am făcut-o tocmai pentru că ştiu cât este de important să vezi că şi alţii se confruntă cu stări, emoţii şi situaţii similare – aici este adevărata terapie a discuţiilor. Este foarte important să nu te simţi singur nici în durerea şi nici în fericirea pe care o trăieşti. Şi este şi mai important să ne dăm seama, din astfel de dialoguri, că nu există o reţetă universal valabilă şi că fiecare, indiferent cât de asemănătoare pare experienţa, va avea un alt deznodământ al poveştii sale.

– În tranziţia societăţii postdecembriste românii au experimitat o deviere de la o viziune conservatoare asupra relaţiilor de cuplu, înspre o anumită emancipare. Cum vezi acest fenomen? Ce valori consideri că s-au schimbat şi unde sesizezi o anumită confuzie?

– Da, românii s-au emancipat sexual şi s-au închis sentimental. Şi este o tendinţa la nivel global. Am ajuns la o involuţie emoţională, din punctul meu de vedere. Încă nu avem o viziune a căii de mijloc, pentru că am schimbat o extremă cu cealaltă.
Vrem să părem open-minded şi totuşi, intrinsec, suntem în continuare pudici şi temători. Tot sper că, uşor-uşor, după această perioadă de tranziţie, vom reuşi să ne dăm seama, de fapt, că soluţia nu este anarhia relaţiilor.

Avem nevoie de echilibru. Noi nu mai înţelegem conceptul de familie, de cuplu ca parteneriat şi uniune, de armonie în doi, pentru a crea stabilitate în societate.
Am înţeles greşit idea de a fi liberi. Cuplul, relaţia, nu înseamnă închisoare, ci exact libertatea de a fi aşa cum eşti, de a fi acceptat pentru ceea ce eşti şi de a avea deschiderea şi înţelepciunea de a-l accepta pe celălat exact aşa cum este.
Pasul mic pe care îl faci la nivel individual, pentru a putea evolua la scară largă a umanităţii.

– Sensibilitatea scriiturii şi profunzimea analizei au convins publicul spre a te privi drept formator de opinie. Cum priveşti această responsabilitate şi cum inhibi instinctul de a scrie ceea ce cititorii tăi vor să citească, prezentându-le o viziune obiectivă, chiar dacă va fi una, poate, dureroasă?

– Mi-este teamă, uneori, să mă gândesc că sunt un formator de opinie. Este o responsabilitate uriaşă, pentru că eu nu doresc să trasez linii clare de direcţie pentru nimeni. Scopul scrierilor mele este de a prezenta şi alte perspective ale situaţiilor noastre de zi cu zi.
Nu scriu pentru bani, pentru faimă, ori pentru a fi pe placul cuiva, ci scriu pentru că este terapia sufletului meu şi pentru că este modul prin care am înţeles că pot să îi ajut şi pe ceilalţi.
Nu deţin niciun adevăr absolut, ci am un cumul de experienţe atât personale, cât şi indirect trăite prin intermediul celor cunoscuţi, pe care doresc să îl împărtăşesc oamenilor şi să mă apropii de ei.
Mulţi credem că a ne arata slăbiciunile ne condamnă la a fi victime. Eu cred că doar arătându-ţi-le capeţi adevărata putere, pentru că, orice arme ar folosi ceilalţi, ştiindu-ţi fragilitatea, nu te pot atinge, tocmai pentru că vei şti la ce să te aştepţi.

– Cum poţi păstra consideraţia şi speranţa pentru iubire într-o societate marcată de pragmatism regăsit atât ca influenţă a gândirii orientate spre valorile materiale, cât şi ca precauţie în urma unor dezamăgiri sentimentale?


– Greu. Cel mai uşor lucru este să te dai bătut şi să devii la fel ca și ceilalţi. Când realizez că aş putea să îmi pierd identitatea, în masa mulţimii, îmi dau seama că trebuie să înfrunt orice obstacol pentru a nu ajunge aşa. Am avut dezamăgiri, am avut şi instinctul de autoconservare prin reorientarea către materialism, mi-am trăit demonii şi chinurile şi sunt convinsă totuși că a fost doar începutul.
Şi mi-am dat seama că dacă pun răul înainte, voi avea parte doar de rău.
Dacă mă gândesc că unde azi este Soare, mâine poate fi ploaie nu voi şti să mă bucur de căldură.
Şi, sinceră să fiu, cred că doar prin Iubire pot schimba, mă pot salva, pot evolua.
Tocmai pentru că am fost şi în stările antonime ei.
Socrate spunea că nu putem să cunoaştem binele fără rău, căldura fără frig, plăcerea fără durere; aşadar, am ales să cunosc tot ceea ce omeneşte pot să duc.

– Din comunicarea cu cititorii şi cu prietenii tăi, cum ştiu românii să iubească şi ce ar trebui ei să înveţe?

– Românii ştiu să iubească, dar se tem. Bombardaţi din toate părţile de filme, cărţi şi basme, confundăm realitatea cu ficţiunea şi ne creăm nişte aşteptări ireale care ne aduc dezamăgiri.
Noi nu ştim să ne iubim pe noi, dar le cerem celorlalţi, aproape implorând, să o facă.
Aici cred că greşim. Trebuie să învăţăm să ne iubim, să ştim ce ne dorim, ce merităm, pentru a putea şti să fim fericiţi în iubirea cu celălalt. Masca de oxigen trebuie întâi să o porţi tu, dacă vrei să ai aer pentru a le acorda celor apropiaţi ajutor.

Şi, repet, iubirea nu are şablon, dacă vom înţelege că fiecare simte şi iubeşte în felul său şi că noi căutăm, pe acest Pământ, persoana care să conceapă emoţia la fel ca noi, ne vom mai linişti sufletele.


*multumesc Diana Serpoianu pentru ca m-ai considerat una dintre persoanele ce merita intervievate si multumesc Adina Banea pentru ca ne-ai gazduit dialogul pe www.pitchmenow.ro

original link: http://pitchmenow.ro/2016/06/07/interviu-cu-simona-marina-zanfir/

06 februarie 2017

Dezbatere, nu dezbinare

Masa de manevra? I-a tinut cineva in frau si i-a invatat cum sa protesteze? Probabil. Cu siguranta, insa, i-a ajutat si capacitatea intelectuala. Poti scoate destul de usor 3 milioane de oameni violenti in strada. Speranta apare in momentul in care vezi ca exista macar cateva sute de mii care au invatat sa injure, nu sa puna mana pe piatra (definitia civilizatiei). In rest, serviciile si interesele externe exista si vor exista non stop. Americanii isi trimit oamenii sa moara prin razboaie. Stiti e si aia tot o manipulare. Cam orice e. Important este daca a fost sau nu in van.

Avem nevoie de crestere economica, de investitii si de incredere din partea mediului de afaceri, iar acestea trebuie oferite atat de clasa politica, cat si de catre servicii. Ar fi cazul sa nu mai fie nevoie de proteste, ci de proiecte fezabile, de legi corecte si coerente.

E gresit sa guverneze strada (si in general mase prea mari de oameni - apropo, ce mai face referendumul cu scaderea numarului de parlamentari?!), dar cand cei care au "mostenit" clasa politica au inteligenta unui melc electrocutat (scuze, dar orice Soros, Iohannis samd nu putea sa ii faca sa dea OUG in miez de noapte - aici au gresit si au pierdut controlul, iar restul doar au profitat la maxim) parca devine necesar sa mai primeasca si dusuri reci.

Am scris dupa primele proteste (alea in care Presedintele a iesit in strada, cam neconstitutional) ca e interesant de urmarit care va fi urmatoarea miscare, pentru ca va face diferenta. Tin minte si acum ca am scris inclusiv ca nu va trebui sa aduca aminte nimeni din PSD de mineriade. Doua ore mai tarziu, proaspat venit din SUA, Liviu Dragnea aseamana cele doua evenimente. Mai trec cateva zile si dau la ora 22 OUG. Serios?! Greseli elementare de imagine, comunicare, politica.

Nu. Iohannis nu e legiuitorul tarii, dar nici Guvernul (cum tot spunea Iordache). Daca m-am saturat de ceva este de cum toate guvernele s-au folosit abuziv de permisiunea de a elabora ordonante de urgenta.

Parlamentul trebuie sa isi faca treaba, ca nu degeaba platim atatia bani pentru sute de alesi cu tot cu personal. Guvernul trebuie sa administreze responsabil tara, in functie de cei care il investesc (Presedinte + Parlament si in mod indirect cetatenii). Presedintele trebuie sa asigure politica externa si sa intareasca imaginea stabilitatii tarii. Puterea juridica trebuie sa vegheze asupra respectarii legii si sa nu comita abuzuri. Cetatenii trebuie sa inteleaga ca nu intotdeauna castiga cei pe care i-ai vrut tu (asta nu inseamna ca nu au voie sa se impotriveasca in mod civilizat), iar cei ai caror favoriti au ajuns la putere trebuie sa stie ca ii pot trage de urechi cand o iau pe alta cale decat aceea pe care au promis-o.

In rest, vreau si eu pentru Romania o reforma adevarata in ceea ce priveste Educatia. Cred ca este singura care, pe termen lung, va schimba viitorul. - MSZ

24 ianuarie 2017

Daca ar fi sa ne calmam si sa invatam sa discutam

Tristetea suprema pe care a capatat-o dezbinarea politica la nivel civic nu este doar troaca, lipsa de argumentare coerenta, injuriile si tipetele, ci un intreg mecanism de respingere a celuilalt prin filtrul: zici de bine sau zici de rau.

Gata. Nuantele de mijloc au disparut. Daca apari ca simplu observator, incerci o analiza coerenta si de-o parte si de alta esti linsat fara sa fi in intregime citit/auzit. Nu stim sa ascultam ce are celalalt de zis si apoi, pe baza unor argumente rationale (daca s-ar putea deductii personale ar fi perfecte, nu citate de la TV), sa ii dam replica sau macar sa ne gandim cum si daca putem sa ii anulam argumentul.

Nu. Tipam si ne transformam in judecatori atotstiutori. Vad un adevarat "macel" pe facebook intre "pesedisti" si restul lumii. Sfasieri apocaliptice pentru bezmeticii politice - care nu sunt in niciun caz ireparabile, in niciun caz ultimative.

Trebuie aduse mici modificari la Codul Penal? Da. Sunt anumite abuzuri dovedite, pentru care statul roman (adica tu, cetateanul) plateste bani grei la CEDO. Trebuie folosita aceasta ocazie pentru a face loc de interpretari? Sub nicio forma. Citeam ca anumite fapte pentru care deja sunt politicieni in inchisoare nu intra in legea gratierii. Corect, dar in Romania stim ca se mai poate face si reincadrarea faptei. Sau daca nu se face, se da liber celor ce isi stiu pacatele sa aiba pretentii de alte acuzatii. Sunt inchisorile suprapopulate? Sunt. Si din cauza unor interpretari care pot da in abuzuri, dar mai ales din cauza faptului ca sunt prea multi cetateni dispusi sa savarseasca infractiuni. Asta e adevaratul motiv al suprapopularii, nu neaparat Codul Penal.

Problema nu este ca un Guvern/Parlament incearca sa rezolve nereguli, ci ca taman asta i-a fost prima grija: ce facem cu puscaria?. Sunt convinsa ca daca cetatenii erau multumiti de sistemul de sanatate, de educatie, de drumuri, de atatea si atatea alte probleme care chiar ne afecteaza in numar mare - nu doar 3000+ de detinuti cat ar fi eliberati si despre care nimeni nu garanteaza ca nu vor fi rapid inlocuiti - acum nu era atat de intensa indignarea.

Si, cine stie, poate ca solutionarea altor aspecte urgente ale societatii, ar rezolva de la sine si problema supraaglomerarii din penitenciare (daca tot se pomeneste ca asta ar fi principala miza). - MSZ

22 ianuarie 2017

Tanara si credula - caut viitor

Nu prea am mai scris in ultima vreme. De ce? De idioata, sincera sa fiu. In pofida faptului ca nu-s vreo figura importanta am tot primit amenintari voalate la adresa parerilor mele (fie cele feminisite, fie cele politice), iar eu, de idioata, am preferat sa fiu mai tacuta, decat sa mai provoc.

Ieri seara, un lider PSD (pe care il aveam in lista la cererea lui si care dupa ce ma felicitase intr-un PM pentru pareri - desi ii mentionasem ca nu suntem in aceesi barca - zicea ca apreciaza oameni inteligenti in lista - uneori, deseori, uit ca barbatii nu prea pot privi o femeie ca pe o fiinta umana si chiar ii cred, cand de fapt ei incearca agatari) a postat un mesaj despre OUG data de Guvernul Ciolos,  legata de inca functionarea localurilor ce nu respecta toate criteriile, pana in vara acestui an. Ordonanta din care multi acum isi fac o intreaga pledoarie si incearca un precedent. Din seria - Ponta a recunoscut si a demisionat, Ciolos cu ce pedeapsa se alege.

Mi-am permis, intr-o inocenta a capacitatii unui dialog civilizat, sa ii scriu ca fara acea ordonanta 99% din localuri ar fi fost inchise, afaceri pierdute (am avut bunul simt sa nu mentionez la el in casa ca unii dintre cei care ar fi avut de suferit erau si sponsori la partide) si cetateni nemultumiti. Ca intr-un an nu se pot rezolva lucruri ce s-au construit stramb in 25 si ca daca ei sunt magicieni sa le rezolve mai repede. Plus ca, mi-am permis - ce blasfemie! - sa ii amintesc ca o distinsa doamna din partidul lui este primar general si ca putea de 8 luni de zile sa faca ceva mai bun, daca tot zic ca ce au lasat cei de dinainte e catastrofa. Dupa care, in dorinta de a arata ca acest joc stupid de purtare a vinei de la Anna la Caiafa este cel care ne tine pe loc, ca in loc sa ne apucam sa colaboram in pofida discrepantelor de parere si sa construim impreuna noi stam sa ne scoate ochii, am indraznit sa ii sugerez sa abordeze alta cale.

Comentariul mi-a fost, bineinteles, sters. Domnul care apreciaza inteligentii a pastrat la postarea sa doar comentariile ce ii cantau in struna. Din partea mea, m-am vazut nevoita sa ii dau delete + block - sa nu ii mai deranjez retina cu ineptiile mele.

Sunt usor naiva sperand si crezand ca se va schimba un pic macar nivelul de comunicare. Eu inteleg ca unii se adreseaza unui public care adora instigarea si ura, dar a la long asta nu serveste nimanui. Acum se bucura de aprobarea lor, insa tot acestia vor fi cei care ii vor sfasia. Si eu cred enorm in educatie si cred enorm ca daca nu investesti un pic in ea, efectele vor fi dezastruoasa.

Tampita cum sunt tot sper ca cineva nu va vedea in mine un opozant, ci un om care poate gandi o strategie, mai degraba decat o tactica si poate va exista unul mai nataflet care sa creada ca si asta e o solutie si sa se tot perpetueze o gandire ceva mai dezvoltata.

Mi se tot dau semne ca nu este cazul. Insa, daca tot sunt atat de mica si de insignifianta de ce sunt "amenintata" si "cenzurata"? Pana la urma nu trebuie sa schimb lumea, este suficient sa fac un om sa mai vada si alte adevaruri si tot inseamna ceva mai mult decat nimic. Or, tacand si acceptand ca suntem prea putini cei care mai vrem altceva fix nimic este ceea ce ajut sa se perpetueze.

Sunt tanara si credula, stiu. Inca mai am aceste calitati! Voi mai scrie, de bezmetica pe pereti. E o sansa in plus sa mai vada cineva ca in lume mai exista un nebun ca el si sa nu se simta singur. Tot e o realizare.- MSZ

P.S.: eu nu-s dintre tinerii, frumosi si liberi, ci dintre cei creduli si visatori.

10 ianuarie 2017

Din abuzati, abuzatori

-sau cum am devenit mai catolici decat Papa in moschea in care predica rabinul dupa rituri ortodoxe-

Traiesc zilele persecutorilor de intrebatori. Gata cu vrajitoarele si ereticii, acum dusmanii omenirii sunt aceia care (isi) pun intrebari.

Mii de ani societatea, firescul, naturalul au evoluat, au prins contur, au existat prin intermediul intrebarilor. Se trezea cate un Ghita (vezi Platon, Arhimede, Aristotel, Kant, Newton, Tesla s.a.m.d.) sa puna la indoiala tacerea si mitul si sa inceapa sa formuleze aceste atrocitati care incheiau fraza cu un carlig cu punct (?). "De ce imi cade marul in cap?", "De ce imi creste apa in butoi?", "De ce oamenii nu vor sa paraseasca pestera?" - imaginati-va sa fi scris Platon "Republica" in zilele noastre, pai "huoa, ba ca te doare pe tine de ce vreau eu sa cred". Cum era daca nu se gandea Rousseau de ce unii au voie sa incalce libertatea altora. Sau daca Nozick si Rowls nu interpretau conceptul de dreptate.

Stiti ce au raspuns atenienii in Razboiul Peloponesiac cand melienii i-au intrebat de ce ii ataca, daca ei nu le-au facut nimic? Pentru ca pot si pentru ca e dreptul lor prin simplul fapt ca au capacitatea. Noroc ca unii s-au gandit daca e suficient argumentul si au trecut la anumite reglementari in materie de drept international.

Astazi, insa, exista o puternica moda de a fi aparator impotriva "de ce-ului". Sa nu indraznesti cumva sa te intrebi "dar de ce ala face aia si nu aialalta?", sau "de ce ala e asa si nu e nu-stiu-cum?". NU AI VOIE sa intrebi! Altfel, apar de nicaieri pacifistii (Gionii cum le zice Diana Deese - de la John Lenon exagerati) care iti vor reprosa ca ii JUDECI. Si tu nu ai voie sa faci asta, pentru ca fiecare e liber sa faca ce vrea el - dar nu chiar toti sunt liberi, dar in rest sunt liberi, dar tu sa nu fii foarte liber - ai inteles?!.

In zilele noastre este aproape interzis sa GANDESTI, pentru ca pana la urma asta inseamna a judeca si a fi capabil de judecata - tu, dintr-o serie de motive, idei, explicatii ALEGI (hai cu libertatea) ce consideri ca este bine si rau (valori pe care s-au construit toate popoarele si civilizatiile pe care le cunoastem).

Nu. Nu mai ai voie. Gata! S-a terminat. Pai cum adica sa te intrebi "de ce?". Ho! Huoa! Cine esti tu sa judeci?

Corect! Cine-s eu sa judec? Cine-s eu sa vreau sa gandesc? Cum sa imi permit asa ceva? Uite unde ne-a adus gandirea!

Nu zic ca ne-a dus in cele mai bune locuri intotdeuna, dar parca nici ultimele raie de tampiti nu trebuie sa ajungem si sa confundam extrema judecatei, extrema intrebarii cu non toleranta fata de oricine ar putea sa spuna "asa ceva". A fi tolerant nu inseamna sa nu te mai intrebi sau sa accepti totul asa cum vine. A fi tolerant inseamna doar sa intelegi ca mai sunt si alte pareri decat ale tale si ca pentru asta nu trebuie sa te duci sa ii iei gatul altuia.

Tutea (credinciosul suprem) spunea despre Cioran (ateul nihilist) ca este mult mai credincios decat multi dintre cei care il accepta pe Dumnezeu pur si simplu. Pentru ca desi Cioran nu crede in El, macar il cauta si incearca sa il gaseasca (prin intrebari si argumente), iar asta il face mult mai capabil sa-L inteleaga.

Problema nu este sa te intrebi si sa nu fii de acord. Problema este sa taci doar pentru ca au hotarat unii ca asta este politically correct si ca stiu ei mai bine. Cat timp nu faci rau nimanui, de ce sa nu te intrebi? - MSZ

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...