28 aprilie 2014

Avem ceea ce am creat

Nu cred ca exista vreo femeie pe care sa nu o aud ca se plange de lipsa de cavalerism a barbatului modern. Unde sunt romanticii de altadata? Unde sunt barbatii care nu conteneau sa daruiasca flori, cadouri si imperii femeilor? Unde sunt cei atenti, seducatori si manierati?

Intrebati-le tot pe femei, pentru ca ele poarta vina necioplitului contemporan. Incepem cu mamele lor, care sunt responsabile cu educatia din primii ani. Cele mai multe, va zic sincer, si-au facut treaba foarte bine, dar in viata baiatului lor s-au succedat diverse incompetente care au alterat "produsul" final. Disperate, frustrate si handicapate care fie s-au oferit pe tava si au creat astfel impresia ca nu trebuie sa depui niciun fel de munca pentru a AVEA femeia, fie si-au batut joc in ultimul hal de cel ce le-a tratat mult prea frumos, pana cand acesta, satul de suturi in fund, a ajuns el sa mature pe jos cu urmatoarele.

Si atunci de ce ne plangem?! Avem ceea ce am creat. Din punctul meu de vedere, orice femeie este datoare intr-o relatie sa nu isi ologeasca emotional partenerul. Chit ca o fac pentru binele lor, chit ca il contureaza pentru urmatoarea. Nu lasati gunoaie in urma voastra, daca nu vreti sa strangeti nici voi dupa cea de dinainte.

Barbati, cand intalniti o noua partenera... nu o tratati, din start, ca si cum ar fi ca celelalte. Dati-va o sansa si cunoastesti si ALTCEVA decat ceea ce ati avut. Va plangeti ca nu mai gasiti calitate, ci doar cantitate, dar nici nu va ajustati actiunile pentru a construi adecvat. Cum sa va asteptati sa obtineti rezultate diferite, daca repetati la nesfarsit aceiasi pasi?!

Ne revenim si noi din feminismul prost inteles si misoginismul degradant? Dupa cum ne asternem, asa vom dormi... iar la felul in care am inteles ca trebuie sa ne facem patul, vom sfarsi in asternuturi goale sau murdare.
De ce sa ne multumim cu mult, mult mai putin decat ceea ce meritam?! - MSZ

24 aprilie 2014

Iubirea nu doare

Dintr-un dialog real, cu o buna si inteleapta prietena


Eu: Sunt daramata.

Ea: Adica tu plangi pentru o minciuna in care ai stat? Ai trait o minciuna, daca era ceva adevarat continua. Dar a fost o miciuna, un vis. Multumeste-i lui Dumnezeu ca te-ai trezit! O fiinta evoluata spiritual trebuie sa inteleaga, sa faca diferenta dintre iubire si nevoie. Tu te-ai atasat de el, iar asta nu e iubire si e rau.

Eu: Off... nu mai vreau durerea asta! Sa nu ma mai treziesc plangand. Asta ma doare... ca doar eu am trait o iubire, ca pe el nu il intereseaza, ca el nu simte lipsa si nevoia.

Ea: Nu. Tu nu ai trait nimic, decat un vis. Tu nu ai iubit. Ti-ai umplut o lipsa, invata din asta! Iubirea nu doare! Lasa-l sa plece, nu a fost al tau niciodata.

Eu: Si de ce l-am intalnit? De ce trebuie sa sufar? Invat numai din suferinta.

Ea: Pai e o lectie a ta. Uite si acum: eu zic ca nu, tu zici ca da. Alege odata sa nu te mai atasezi de oameni. Nimeni nu iti garanteaza nimic. Asta e o lectie. Vei mai avea sute. Gandeste-te ca tu esti minunata si importanta si ca langa tine trebuie sa fie numai cine te bucura! Daca nu, inseamna ca trebuie sa plece.
---

Iubirea nu doare! Atunci cand nu vei mai rupe din tine pentru a da, vei gasi ceea ce cauti. Restul sunt lupte de orgoliu si reminiscente karmice.
Vindeca-te!

MSZ

23 aprilie 2014

ACUM si AICI

Noi, oamenii, traim intr-un maine continuu: maine o sa il sun, maine o sa ma apuc de slabit, maine o sa fac aia, maine ma vad cu X, lasa ca am timp maine. Unii, mai curajosi, chiar se duc de tot in viitor si zic ca o sa faca, o sa dreaga, o sa sune cand va fi timpul potrivit (un an, doi, trei si alte baliverne).

Nu va suparati, dar astazi? Pe astazi cand il traim?

Maine nu exista... niciodata nu a existat. Nimanui nu ii este garantat. Este frumos sa ai planuri, viziuni pe termen lung, dar lucrurile pe care POTI sa le faci ACUM si AICI nu le mai amana. Mai tarziu s-ar putea sa insemne niciodata.

MSZ

22 aprilie 2014

Ma cauti in fiecare Femeie

Ma vei cauta in fiecare femeie.

Vei incerca sa o mangai pe alta, dar vei vrea sa simti pielea mea. Cand mainile tale ii vor cuprinde mijlocul vor avea forma mea si nu se va potrivi… spatiile goale niciuna nu va sti cum sa le umple.

Apoi, nervos de neputinta, vei dori sa o saruti. Si buzele tale inca poarta gustul meu. Da, o sa insisti si o sa crezi ca daca o saruti mai apasat vei sterge savoarea mea, dar nu vei reusi decat sa impregnezi mai mult din ea in gura ta.

La cum te stiu, ii vei dezmierda gatul si nu ai sa-mi simti mirosul. Oricat ai vrea, ea nu va fi suficienta.

Si o sa te doara, pentru ca tu o sa ma vezi pe mine cand vei avea ochii inchisi. Privirea mea, zambetul meu, chipul meu nu or sa-ti dispara prea usor de pe retina. Poate chiar niciodata. Si ce dor o sa iti fie. Si ce tare va durea sa stii ca m-ai pierdut DOAR din vina ta.

O sa innebunesti cand vei afla ca acum ma are altul. Ca noaptea sunt a lui si nu a ta. Ca lui ii daruiesc acum inima mea. Ca degetele mele se impreuneaza cu ale sale. Ca trupul meu se uneste cu al lui. Ca si eu caut in el tot ceea ce nu ai stiut sa imi oferi tu.

MSZ

20 aprilie 2014

Doi fosti... am fost doi prosti

Ne-am sfasiat. Ca lupii am tras unul de celalalt pana cand ne-am facut bucati. Prea orgoliosi, prea incapatanati am transformat iubirea noastra in jihad. Si ne durea ca ne scoteam ochii, dar ne-am preferat orbirea. Atat de inconstienti. Atat de raniti. Atat de razbunatori.

Si nici macar nu stiam de ce. Toate ranile pe care am incercat sa ni le imputam nici macar nu ni le facusem noi. Tu erai crestat de cele ce ti-au fost. Eu eram zgariata de cei ce nu mi-au ramas. Si ne-am macelarite vechile esecuri sentimentale pe altarul celei ce putea sa fie iubirea noastra.

Fantomele fostelor tale amoruri mi-au bantuit prea multe nopti. Umbrele fostilor mei ti-au intunecat prea multe zile.

Ce am facut? De ce am savarsit o asemenea crima in noi?
Care a fost mai vinovat? Care ar fi putut sa il salveze pe celalalt?
Ne-am pierdut de noi, de tot ceea ce am fi putut sa construim in doi.

Stau lipita de perete si-mi tin genunchii stransi la piept. Lacrimi strabat obrajii mei ce ard de nervi, de nedreptate, de prea mult in prea putin. Ridic capul si imi urlu amputarea sufleteasca. Ai rupt din mine, diform si crud… inima ce doar dorea sa bata in ritmul tau. Am dat in tine cu toate cuvintele pe care le-am stiut. Ti-am invinetit dorinta si acum te doare si daca vreau  sa mangai urmele ce ti le-am facut.

Doi prosti. Am devenit, astazi, doi fosti.- MSZ

19 aprilie 2014

Desteptarea, neamule!

Exista o reclama, pentru niste pastile de slabit (nu luati asa ceva!!!), daca nu ma insala memoria, absolut IDIOATA!

Scenariul incepe cu o tipa aflata intr-o pereche de budigai minimalisti care danseaza (cred) prin casa, in timp ce intra tovarasul de companie in camera si o priveste pofticios. Bleah!

Mesajul este degradat atat pentru femei, cat si pentru purtatorii de cromozomi XY! (nah, ca va bag si in ceata geneticii :)) )!!!

Chiar nu trecem de etapa in care Femeia este redusa la ideea unei bucati de carnita apetisanta, din care masculul este invitat sa se desfete si, eventual, sa ragaie satisfacut la finalul mesei?!

Serios acum, daca vrei sa iti respecti corpul tinandu-l intr-o armonie a esteticului nu este necesar sa pui peste tot reclame in seminuditate. Imi doresc foarte mult ca Femeia sa inteleaga importanta unui consens al frumusetii din triada Suflet-Minte-Trup, dar mi se pare odios sa se reduca totul doar la aspectul fizic. O femeie FRUMOASA este mai mult decat un ambalaj atragator! Incurajati-o sa fie Sanatoasa prin alimentatie, miscare fizica si prin completarea cu principii si valori de viata necesare evolutiei si dezvoltarii societatii.

Cat despre Barbati, domnilor, chiar nu v-ati saturat sa fiti prezentati doar ca animale de prada, incapabili de profunzime intelectuala si sufleteasca?! Multe domnite au ajuns sa creada ca barbatului nu-i trebuie decat sa mearga la brat cu un celofan stralucitor, parca nepasandu-i daca acesta inveleste comori sau gunoaie.

Hai odata cu desteptarea neamului, ca-i muta padurea de atatea somnoroase pasarele!!!

MSZ

15 aprilie 2014

De la Adam si Eva, la Eu sunt rana si cutitul

Ma gandesc, aproape obsesiv, de vreo doua saptamani la Liviu Rebreanu. In mintea mea vin pasaje din "Ion" si "Adam si Eva" (cine nu a citit aceasta carte sa nu mai piarda timpul si sa o caute).

Cand i-am descoperit scriitura eram destul de mica. Aveam, cred, pana in 14 ani si pofteam la tot felul de lecturi atipice pentru anii ce-i purtam in buletin: Cioran (inca imi aduc aminte ochii mari si ingrijorati ai mamei cand a rasfoit "Cartea Amagirilor" si nu intelegea cum fiica sa poate sa fie fascinata de o astfel de scriitura), Dostoyevsky (trebuie sa il recitesc si cu mintea de acum), Tolstoi s.a.m.d.. Eram flamanda de cunoastere si de recunoastere. Incercam sa imi dau seama cine sunt, de ce gandesc anumit lucruri, daca sunt singura care le cerceteaza prin ganduri noaptea si mai ales mi-l luasem etalon de referinta pe Leonardo Da Vinci (mi-a placut atat de mult asemanarea lui cu o "Enciclopedie Umana", incat tot ce imi doream era sa incerc si eu sa ma apropii de o astfel de reusita).

In fine, ca de obicei, iar m-am ratacit in amanunte si am divagat de la scopul meu initial. Asadar, sa reveim la Liviu Rebreanu si de ce afirmam ca nu imi pot scoate din cap operele sale. Cred ca, dupa ce am citit Adam si Eva, am inceput cu adevarat sa ma gandesc mai bine la ideea de Iubire. Am plans la Ion, citind Glasul Iubirii, ca apoi sa imi transform tot impactul emotional in cercetari filosofice. Si asa am descoperit Banchetul lui Platon. Tot ceea ce incepusem sa citesc despre acest subiect se interconecta, intr-un fel sau altul. Realizam ca oameni aparte se reduceau si ei tot la Eros (Amor). Si atunci, am inceput sa ma intreb daca nu cumva ceea ce pentru zilele noastre pare desuet si perimat, este, de fapt, cea mai mare cauza a dereglarilor noastre umane. Nu cumva uitand iubirea intr-un colt si gandindu-ne ca vom avea timp pentru ea dupa ce ne vom umple de bani devenim alientati?

Glasul Iubirii... strigatul pe care oricat ai vrea sa il astupi, pana la urma va sparge timpanele si celui mai convins surd... iar durerea, acumularea unor dorinte pe care ti le reprimi prin ceea ce crezi tu ca este rational vor pune stapanire pe tine. Si atunci sa vezi ceata de nebuni si de dezorientati cum va alerga stanga-dreapta, cautand implinirea.

Mai avem astazi nevoie de Iubire? Cred ca mai mult ca oricand...

MSZ

14 aprilie 2014

Pe cand am (re)devenit Androgin


Ni s-au intrepatruns sufletele, iubitule!

Asculta, in tacere, simfonia inimilor noastre ingemanate. Ce minunata pictura ne este contopirea. Si gustul de scortisoara ce-l simtim in unirea buzelor noastre.              

Mana ta o cuprinde pe a mea si iti simt sangele pulsand in vene atunci cand ma atingi. Degetele tale mangaie bland umerii mei. Ma conturezi cu atata pricepere, sa-mi dai forma viselor tale. Si ochii mei te privesc flamanzi de iubire... te patrund cu privirea. Imi esti aievea si aici. Iti sunt completa si mereu.

Cand doua suflete pereche s-au intalnit... cand doua inimi s-au trezit... cand doua destine s-au implinit.

MSZ

Razboiul traumelor noastre

Si am spart si am crapat pamantul si cerul cu neputintele noastre.
Am dat cu piciorul fericirii si am alergat hamesiti dupa orgolii si himere.

Cine eu? Cine tu? Cine noi?
Nimeni. Pentru nimic.

Au fost ciobite parti importante din fiinta noastra. Au fost ascutite arme mult prea taioase. Ne-am sectionat venele. Ne-am scos ochii. Ne-am desfigurat unul pe celalalt in cuvinte imbibate cu venin. Doua orgolii prea mari. Doi oameni mai putin. Si infirmitatea de a fi.

Asa ne ducem razboaie imaginare cu oricine indrazneste sa se apropie de pragul sufletelor noastre. Suntem raniti si tulburati. Muscam din noi, muscam din altii si nu lasam sa treaca nimeni granita fiintei. Ne doare totul, slabiciunea. Ne seaca sufletul, neincrederea. Ne dam si nu ne oferim. Ne pierdem si nu vrem sa ne gasim.

Avem atatea rani, nespuse traume si ura fierbe in mintea noastra. Nici macar nu stim ce uram, sau de ce o facem, dar stim ca doar asa cunoastem sa ne aparam.

Ce fraieri! Ce nesabuiti! Cu mainile amandoua cuprindem sabia de lama... si nu ne intereseaza ca in miscarea noastra ne crestam palmele. Nici sangele nu spala pacatul savarsit. Ce crima mai odioasa decat cea pe care o ispravim? Ne terfelim visele in noroaie grele, colcaie viermii in putreziciunea rautatii noastre... dar ne-am invatat sa fim autodistructivi.

Luam pietrele si ne lovim unii pe altii, in loc sa le asezam in randuri si sa construim. Sa ne cladim cetatea de iubire, sa facem ziduri groase si sa ne protejam de inamici. Nu trebuie sa vina nimeni sa ne cotropeasca, noi stim atat de bine cum sa nu ne mai cucerim.

Si doare. Si plangi. Si urli ghemuit in noapte. Ce destin! Ce tragedie! Ce proasta alegere te-ai priceput sa faci.
Te doare intunericul ce-ti umple ranile, dar esti prea mandru sa te lasi oblojit, ingrijit, indragit.
Si doar traim in frica, traume, regrete singura viata ce ne-a fost dat sa o cunoastem.
Si, pana cand? Si, pentru ce? Nu-i prea mare pretul ce ne aratam dispusi sa il platim?! - MSZ

10 aprilie 2014

Declaratii in neant

Imi este atat de dor de tine.

In sangele meu curgi, inca. Striga pielea mea dupa atingerea ta. Urla sufletul meu dupa al tau. Ma sfasie durerea aceasta ce se incapatneaza sa nu imi mai treaca.

Vreau sa imi amintesc momentele in care m-ai facut sa sufar, dar nu pot. Simtirile frumoase prin care m-ai trecut tin piept resentimentelor. Si as vrea atat de mult sa iti marturisesc jindul inimii mele.

Cum este posibil sa te doresc atat de mult si tu sa nu ma mai vrei? Imi esti atat de prezent in tot ceea ce ma alcatuieste si totusi realitatea mi te-a facut absent.

Oare tu ai iubit vreodata ca mine? Pe oricine. Si cum ai reusit dupa despartire sa mai fi intreg?

Te visez incontinuu. Crede-ma ca zi de zi incerc sa te uit si parca mai tare mi te pastrez in suflet. M-ai invatat sa fiu cu tine. Acum, te rog, arata-mi cum sa exist in lipsa ta. - MSZ

04 aprilie 2014

Scrisoarea lui Liviu Rebreanu pentru viitoarea lui sotie

1912 - Liviu Rebreanu îi scrie celei ce îi va deveni soție poate cea mai frumoasă declarație de dragoste:

„Mulți cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce înseamnă a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Caci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”

Marturisesc

Instinctul iubirii e reminescenţa originii divine. (Liviu Rebreanu în Adam şi Eva)

Traducerea MSZ:

Prin Iubire si numai prin Iubire efemerul Om se apropie de eternul Divinitatii. De aceea ma preocupa Iubirea mai mult decat orice. Sentimentul care a schimbat, a miscat, a invins lumea. Tumultul sufletesc care a cutremurat imperii si in care, cand ne pierdem, ne descoperim.

De la Banchetul lui Platon, la Studiile despre Iubire ale lui Ortega y Gasset, de la intalnirile zilnice cu oameni si situatii NIMENI nu a trait neatins de Iubire. 

Merita sa imi dedic sufletul in cautarea ei si a adevarurilor sale?! DA! Vreau sa fiu cea mai bogata din cimitir, vreau ca in Ziua Judecatii de Apoi sa stau inaintea oricui si sa spun am cunoscut IUBIREA, am trait-o, am venerat-o si am inteles-o... pentru mine aceasta-i BOGAȚIA.

Eu insami sunt o manifestare a Iubirii, sunt zamislita din contopirea a doua suflete care s-au regasit intru-sentiment.

Cinici? Zilnic ma lovesc de ei.
Suferinta? Oh, cum m-am parjolit pe altarul inimii mele cand a fost respinsa.
Nebunie? Nu stiu sa cunosc o alta normalitate.

Desuet le pare multora subiectul si sunt de multe ori ridiculizata pentru ca mi-am facut hrana si aer Iubirea... dar nu imi pasa. Nu ma concep altfel. Nu ma recunosc altfel.

Nu sunt un om bun, sau un om rau. Am gresit, am facut bine, am pedepsit si am fost supusa rastignirii sufletesti. Da, am blestemat si injurat, am mangaiat si alinat. Mi-am trait extremele si m-am descoperit in toate colturile existentei mele. Regret ceva? Ar fi cateva lucruri, dar simt ca as lua-o mereu de la capat si tot ce as schimba ar fi trairea intensa a momentului.

Sunt Om. Ori cel putin doar asta mi-am propus sa fiu.

MSZ

02 aprilie 2014

Crâmpeie din Ileana Vulpescu - Candidații la fericire (recomand citirea până la capăt)

Crâmpeie din Ileana Vulpescu - Candidații la fericire (recomand citirea până la capăt)

„[...]Am fost pedepsita, ca sa-mi continui explicatia, fiindca am trait o fictiune. Omul n-are dreptul sa traiasca decat realitatea, chiar daca-l nemultumeste, si n-are dreptul sa traiasca decat ceea ce poate arata la lumina zilei, oricat de imperfect ar fi. [...]

Iar noi doi ne-am inchipuit ca ne putem sustrage controlului, judecatii. Nu ne-am gandit niciodata ca un singur om ajunge pentru alcatuirea unui tribunal.

Mie mi s-a-ntamplat ca tuturor oamenilor care traiesc o fictiune: te iubeam pentru ceea ce-mi inchipuiam ca esti, iar tu, nerespectand legile conspiratiei, mi te-ai aratat si-asa cum esti. [...]

Si s-a ivit si-acea lipsa de proportii de care de asemenea fugeam: toata viata am dat, am fost de-o generozitate nepermisa uneori. Eu sunt omul care da ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu ii pastrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esentiala intre noi doi. Tu iti pastrezi totdeauna cei doi lei ai tai. [...] pentru mine dragostea noastra era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrata cu celelalte parti ale vietii tale. Erai ca omul care accepta sa mearga la carciuma sa bea doua paharede vin si e-n stare sa stea pana dimineata fara sa guste dintr-al treilea. Eu m-am azvarlit in dragostea noastra ca un betiv fara judecata. E vina mea, bineinteles. Tu cunosti acea dreapta masura a lucrurilor pe care eu n-o cunosc.

Ai intrat in viata mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseala, e vina mea ca m-am agatat de tine ca inecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu stim sa renuntam la timp se razbuna cu varf si-ndesat. Am ispasit toata dragostea si toate iluziile pe care mi le-am facut despre tine si despre dragostea noastra.
[...]
Imi spui ca m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut si-am luptat sa ma schimb. N-am plecat de langa tine; m-am rupt, m-am smuls, cand te iubeam mai mult, cand mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omeneasca, nu feminina. Tu ti-ai pastrat tot timpul capul pe umeri

Traim viata ca si cand am fi o specie eterna. Nu ne gandim niciodata ca maine poate fi prea tarziu, ca putem muri pana maine si ca tot ceea ce e al nostru azi, maine poate fi cenusa. Iarta-mi aceste „consideratii” generale.

Odata, cand te-am chemat la telefon, aproape plangand, sa te-ntreb de ce ma lasi sa ma macin de una singura, mi-ai spus cu vocea pe care stii atat de bine sa ti-o faci taioasa si excedata: “Stii ca n-am timp”. Si eu am tacut. Ai continuat : „De ce nu te uiti intr-o oglinda ca sa-ti dai seama ca orice barbat ar fi fericit si magulit langa tine, cu tine, si-ai sa-ntelegi ca-ntr-adevar n-am timp”. Chiar daca te-as putea ierta pentru vorbele astea, n-am sa le uit niciodata. Daca mi-ai fi spus: „Esti cea mai frumoasa din bordel, asa ca n-avea grija, cand trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelasi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodata in minte sa te raportez la alti barbati ca sa-mi dau seama cat te-ar putea dori alte femei. Nu ne dam seama ca dezamagirea este echivalenta cu un omor. M-ai omorat din imprudenta. N-ai nici o vina. Fiindca nu stiai ce faci. Fata de Dumnezeu oamenii au insa o mare infirmitate: nu iarta celor care nu stiu ce fac.
[...]
N-am fost niciodata lacoma, nici de bani, nici de lux, nici de mancare, de nimic. Numai de tine am fost lacoma, de sufletul si de trupul tau. Nu ma multumeam cu ce-mi ofereai, iti ceream. Ca o cersetoare. Nu m-am gandit nici o clipa ca e nedemn sa cersesti. Am fost lacoma, si Dumnezeu, in care nu cred, m-a pedepsit, si mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Iti fac un singur repros. Cand mi-ai legat viata de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindca vietile noastre au mers paralel, si-atat, ma cunosteai de ani de zile, si dac-ai avut cat de cat banuiala fondului meu adevarat n-ai fi trebuit s-o faci. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proportionala cu valoarea obiectelor. De ce trebuia sa m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai facut atat de nenorocita cu-aceasta proportionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, cand stiai ca-ti pastrezi totdeauna ultimii doi lei?

Sa ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plans, te mai plang si-acum, dar intr-o zi am sa te-ngrop ca pe toti mortii. Plange-ma si tu, o zi, doua, cat crezi ca merit, in inima ta atat de echilibrata, si-ngroapa-ma, incinereaza-ma, sfarseste cu mine. Si vom fi amandoi asemeni celor care mor tineri si frumosi, pe care timpul nu-i poate altera in amintirea celorlalti."

01 aprilie 2014

Cuvintele destinului TAU

Cuvintele noastre sapa adanc in destinul nostru. Ai grija cum dai cu "lopata"... incearca sa nu ranesti, sa nu distrugi, ci sa descoperi resursele "solului" tau.

MSZ


Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...