22 decembrie 2011

Treziți-vă și începeți să visați!

Am devenit sarcastică în jocul meu cu Iubirea. EU sunt cea care crede în ea și care vrea să se predea cu tot întregul ce mă compune, ca mai apoi, tot EU, să o desființez și să o izgonesc violent.

Imi oscileaza mana intre condeiul ce-mi scrie amoruri inaltatoare si pixul ieftin cu pasta de povesti mediocre, care umplu temporar clipe dintr-o viata si asa prea scurta. Amprenta de pe ele este, insa, aceeasi si nu se poate dezice de ceea ce semneaza. Intotdeauna va prefera cerneala.

Nici nu mai cunosc între ce lumi să îmi împart sufletul și cu cine să mă pun de acord, ori cărei filosofii erotice sau eretice să mai dau sentință de adevăr.

Se poate spune ca mi-a scapat printre degete povestea, dar venele mele curg esenta unui timp nehotarat.

Simt, uneori, ca l-am pierdut pe EL. Nu pe el- cel fizic-, ci pe EL- cel caruia ii daruisem dintotdeauna asteptarea vesniciei mele. Pe EL, cel desprins din Eros ceresc in nopti si zile de vise prea greu de numarat. Parca s-ar fi rupt panza tabloului pe care il agatasem in mijlocul inimii mele, iar acum nu stiu daca e necesar sa incep sa plang, ori doar sa ma apuc sa strang.

Dar cum sa iti strangi vise si inalte idealuri crescute pe pamantul fertil al unei inimii de copil, ce vedea frumosul in fiecare raza de soare si sa indraznesti sa le arunci? Cum sa te lase viata din tine sa stingi focul gandurilor si sa te afunzi intr-o prea seaca liniste? De ce sa renunti la curcubee aparute dupa furtuna si sa traiesti in siguranta unui alb-negru?

Eu, una, nu ma simt in stare sa nu pot sa cred in frumos, lumina si iubire.

Ironic, se pare ca intalnesc mereu aceleasi tipuri si stereotipuri de barbati. Cu toate ca mi se pare ca stau atat de bine ascunsi in spatele mastilor nesimtit de opulente, incat tot spre mine arunca piatra incarcata cu vina de a-i intalni si de a crede drept intr-o lume franta.

Ma atrage iubirea. Ma indeparteaza tristetea si praful de urat asezat peste atatea si atatea trupuri de barbati handicapati emotional. O generatie de paralizati sufleteste: ei si ele, purtand carjele materialului si imprastiind cuvinte de ocara pe orice ar putea sa le semenea a dragoste, ori a romantism.

Iubirea a devenit pudoare si motiv de batjocora pentru multi. Atunci cand te simti incapabil si frustrat preferi sa arati cu degetul spre altii si sa uiti ca, in acest timp, trei dintre ele sunt indreptate catre tine.

Cand iti este frica sa iubesti, desi asta iti comanda intreaga fiinta, preferi sa bravezi si sa te crezi incoruptibil... intangibil... adica las.

Cand s-a pierdut dorinta si s-a inlocuit cu fala de potenta? Cand a incetat sa mai conteze febrilul si sa primeze un numar de rataciri printre asternuturi?

Unde-i stangacia minunata a primului sarut? Stransoarea tremuranda a celor doua maini ce intaia oara isi impreuneaza falangele?

Din regi, ne-am convertit in cersetori... nestaviliti de pofta de frivol. Tanjim nemurirea in timp ce ne complacem in tarana.

Si iar radem de iubire fara a sti ca ne jelim decesul firii. Turnam zilnic cianura in ceea ce ar fi trebuit sa ne fie apa vietii.

Beti si imbatati-va, doar sunteti de neatins! Turnati-va pe gat otrava crezand ca va infruptati din fructele placerii. In gradul acesta de lasitate realitatea va permite sa muriti tineri... chiar daca or sa va ingroape peste ani.

Se pare ca scuzele si abandonul sunt mai usor de inghitit, iar mult prea multi sunt dispusi sa faca un compromis pe viata lor.

Treziti-va si incepeti sa visati!

01 decembrie 2011

Rugaciune pentru deznadejde

Tot ce-mi doresc este sa reusesc sa rezist rautatii lumii. Sa nu uit niciodata sa cred, sa nu-i las vreodata sa ma raneasca si sa plang. Sa privesc cerul zambind, pentru ca vad ceea ce ei niciodata nu vor fi capabili sa vada. Sa imi aduc mereu aminte ca sunt un suflet ce poarta un trup si ca acest lucru e mai presus de orice.

Iubire, pace si lumina!

24 octombrie 2011

Azi mă dezic de tine

Neiubitule,
Astăzi vreau să ne despărțim.

Mi-am dat seama, în greutatea dezordinii din gândurile mele, că tu exiști în mine doar ca necesitate și personificare a unor inchipuiri. Am nevoie de tine atât cât să îmi sprijin sufletul de un șablon al idealurilor mele sentimentale. Nu îmi folosești decât pentru speranța încăpățânată, care s-a agățat cu degete scurte de marginea conturului tău.

Absența ta mă sperie doar pentru că ar fi o lipsă de motiv atunci când vreau să îmi justific dulcegăriile pe care, uneori, le declam. Atât și nimic mai mult. Îmi pare rău că trebuie să îți spun că tu, OMUL, mă interesezi de la prea puțin, la mai deloc și că, de fapt, eu îndrăgeam inexistentul tău, pe care ți-l atribuisem într-un timp când am fost prea flămândă de emoții.

Ai fost doar o plăsmuire. O plăsmuire care a rulat ani de zile pe ecranul minții mele, prea jucăușă cu realitatea ce mi te prezenta din ce în ce mai gol, cu fiecare clipa ce ne scurgea kilometri de distanță. Numai că eu mă mai încăpățânam să colorez interiorul din contururi ce ți s-au estompat.

Nu îți neg măreția, ci doar admit că niciodata nu am cunoscut-o. Dacă a fost din vina mea, ori din a ta, asta doar Universul dintre noi doi o știe. Dacă am insistat prea mult asupra ființei mele cu necunoscutul din tine și dacă am insistat să îi bag pe gât povești inventate doar, doar îi mai găsesc o scuză am ajuns să o știu acum și conștient.

O dezordonată care s-a încurcat în ițele propriilor vise și care încearcă să refacă ghemul de aur al Ariadnei, pentru a putea să își mai salveze timpul nescurs din anul 21 de viață… și care crede că această scrisoare este primul capăt, dacă nu chiar cel din urmă.

Ți-am scris de atâtea ori în gandurile mele și nu numai. Te-am așteptat cu mintea în nori și cu sufletul ușor. Am devenit oarbă cu tot ceea ce înseamnă lume și m-am uitat pe mine. Am facut tot felul de legături bolnăvicioase și noduri marinărești de începător, iar o furtună -oricât de mică- ar fi putut să mă ucidă. Nu este normal și nici corect față de mine, de tine, de tot ceea ce însemnăm noi ca pâlpâire de viață.

Acum te las.
Trebuie.
Este timpul.
Nu îmi este ușor și, sincer, o parte din mine refuză cu îndârjire această despărțire, însă câteodată este mai bine să nu ai totul. Altfel, nu ai mai cunoaște ce înseamnă recunoștința și minunea, ori eu nu vreau să devin imună la ele.

Îț mulțumesc pentru ceea ce mi-ai dăruit, dar mai ales pentru tot ceea ce nu mi-ai oferit!
Vreau să îți mai cer o singură favoare: mi-a căzut luna plină- așează-mi-o,te rog, pe noptieră și apoi să dormim!
Ne așteaptă visele de lună nouă...
... ca și până acum: fiecare la altă fereastră.

Mi-e somn de tine,
A ta neiubită - MSZ

17 octombrie 2011

(Ne)Gând

(Ne)Gând
Uneori aș vrea să îmi donez speranța cuiva care chiar ar ști să o aprecieze, ci nu să o țină suspendată strâmb, între două bătăi de inimă și acelea destul de nesigure.

Și iar nu mai știu ce vreau, cum vreau, de ce vrea… și totuși parcă vreau.

Nu am puterea de a îmi înțelege acceptarea și, în același timp, lupt cu încăpățânarea de a nu o integra în mine. Să știi că nu poți, nu ai voie, dar să te avânți cu atâta repeziciune, tind să cred că îmi reprezintă imbecilitatea. Am toate motivele, argumentele, gândurile și vorbele care mă dezic de EL, dar eu mă încăpățânez să nu o fac. Deși îmi doresc… ori, cel puțin, cred că vreau.

Și nici speranța… Nu, nici pe ea nu pot să o abandonez. Pentru că simt că trebuie să mai cred… măcar de câteva ori bune. Cât timp mai întâlnesc bărbați care îmi sărută mâna este clar că nu pot să mă dezic de optimismul (re)clădirii de iluzii.

Serios!
Amoruri fine, amoruri ieftine, amoruri prea scumpe și prea scurte, prea lungi, prea banale... prea... prea oricum ar fi, cred că ar trebui să le vreau. Ori nu ar trebui, dar măcar ar merita. Așa pentru experiență și posteritate. Cu avânt, cu dor de gând… cu orice o fi, atâta timp cât vine din totul meu cutezător.

Și uite-mă cum mă contrazic – din nou (ce surpriză!)- singură. Mă critic cu vehemență, îmi fac procese de conștiință și mă cert cu orele… și, într-un final, mai mult degeaba decât cu folos. Nici nu știu ce să mai spun în apărarea sau în acuzarea mea, doar că... Vreau.

Încă mai vreau o Iubire. Una și bună. Cu tot și cu nimic inclus, eventual aici și acum… dacă nu, o pot lua și la pachet, dar să fie gata repede. Bine că am răbdare! Doar să nu se răcească. Nu prea are rost să o reîncălzești. Își pierde din gust.

Ah! Câtă nebunie într-un singur om! Și parcă este frumos așa, chiar dacă uneori nu-mi pare.

Și mi-am adus aminte că m-a întrebat taximetristul, într-o seară, dacă sunt fericită și i-am răspuns fără ezitare “DA!”. Auzisem perfect întrebarea și toată ziua îmi plânsesem neajunsul inimii, însă atunci, acolo între gând și negând (că-i “ne” plus „gând”, ori că-i pur și simplu “negând” - par perfect valabile) am scos din subconștientul meu această afirmație. Nu știu de ce, iar astăzi l-am întors pe toate părțile încercând să îi găsesc etichete și cusături strâmbe, pentru a spune mai apoi “cine știe, poate chiar sunt”. Deși nu sunt cu totul. Însă mai bine decât alții.

...Iar am scăpat paleta de cuvinte și mi-au ieșit nuanțe împrăștiate.
Îmi ador coerența. Păcat ca doar eu mi-o înțeleg, dar știu că o înțelege și EL și îmi este suficient.

Nici bună, nici rea. Nici frumoasă, nici urâtă. Nici deșteaptă, nici proastă. Doar EU . Pur și simplu EU. Sau nu chiar pur și simplu, dar sigur EU.

Cu dor și speranță.
Cu gând și iubire.
Cu lumină și dorință.
Întotdeauna! - MSZ

17 septembrie 2011

M-am pierdut de lume

As vrea sa uit.

As vrea sa uit tot ce mi-a calcat sufletul in picioare. Cum a durut si cat de puternic a simtit numai inima mea stie. Cat pierd din mine cand visele se spulbera si mai ales ca ranile raman mereu semi-deschise doar tipetele ce mi le-am inghitit in sec de atatea ori mai pot spune.Cum sa calci vise in picioare si sa mergi prin viata ca si cum nimic nu s-a intamplat incerc si in ziua de azi sa inteleg si sa nu judec.

...Dar nu pot. Pur si simplu nu pot.

Ma simt prea om sa cred ca putem ascunde in inimile noastre atata intuneric.

Unde-i lumina? Unde-i iubirea?

Cum de am ajuns sa ridiculizam dumniezeirea din noi? Cum de am ajuns sa radem de divinul ce ne-a fost cu atata bunatate oferit?

Suntem capabili de atata maretie si totusi preferam sa ne afundam in morcila. E mai placut mirosul de putregai si mai dulce gustul desertaciunii? Vad o lume care se pierde pe sine si ma simt neputiincioasa in fata acestei sinucideri in masa. Sclavi ai banului si slugi in slujba placerilor carnale am uitat ca mai avem si suflet si ganduri si LUMINA.

La ce te agiti sa obtii totul tau palpabil ce nu vine cu tine oricum dupa ce mori?!

Ma uit si ma gandesc ce vor produce sufletele voastre la batranete. Mi-e rusine sa ii stiu pe toti inzestrati cu minte si suflet, dar, cu toate acestea, dependenti doar de trup.

Unde se duc visele, atunci cand se duc? Ce facem cu iubirile apuse? Cui sau spre ce le lasam in urma? In ce sa credem atunci cand nu mai credem? Cand nici macar in noi nu mai vedem urma de speranta necesara deplasarii inainte la ce mai putem sa apelam?
Iarta-ma ca te judec, dar nu pot sa ma abtin sa nu te intreb de ce vrei sa fii una si aceeasi cu definitia altora, cand Universul ti-a oferit sansa de a fi minunatul TU. Am uitat sa ne ascultam inima si ne intrebam de ce suntem atat de nefericiti. Si nu, fericirea nu e starea pe care o ai cand te sedezi si iti schimbi pe moment realitatea cu alcool, droguri, orgii, cumparaturi si alte metode asemanatoare.

Oamenii nu mai stiu sa iubeasca pentru simplul fapt ca au fost inzestrati cu aceasta capacitate si atat. Fara pretentii si asteptari. O fac doar in baza continuarii "pentru ca X si Y". Totul in iubirea lor e un schimb economic, social sau necesar egoului personal.

Il inteleg astazi,mai mult ca oricand, pe Cioran de ce a afirmat atat de bine si actual urmatoarele: ” Calul nu ştie că e cal. - Ei şi? Nu văd ce-a câştigat omul ştiind că e om.”.

15 septembrie 2011

Monolog pentru acceptarea de mine

Tremurul unor degete care se rătăcesc în mătasea pielii mele este tot ceea  ce mai știe sinele meu că a uitat să curgă. Pe măsură ce îmi aduc aminte cum răsuflări se pierdeau dincolo de murmurul șoaptei, sângele îmi fierbe trăiri pe care am omis să le mai dau trupului meu.

Când noapte se ascundea în mireasma ilicitului cu note de bază pe praful de stele și apoi îmi părea că îmi pătrunde din ce, în ce mai adânc gândul de noi, iar buzele te doreau pe tine și numai pe tine… e un atunci ce-mi pare finit. Nu găsesc nedoritul de tine nici măcar acum, cu speranțe șubrede în simțire, când mi se pare că ne-am îndepărtat din ce în ce mai mult și că distanța e mai mare decât lumea în care ne afundăm.

Ești în fiecare clipă din mine și te scap cu minute întregi de negări ale memoriei și teamă pentru ziua de mâine. Când îți uit existența mă afund în realitate și devin oarbă de vise. Cumplit sentiment de slăbiciune! E ca și cum aș deveni fadă pe axul Pământului, pentru că încep să pierd adevărul din mine.

A uita să simți este ca și cum ai uita să mergi… știi că trebuie să îți folosească și la altceva picioarele, dar pur și simplu nu mai cunoști la ce anume… ori cum anume. Așa și cu inima asta a mea care uneori simte că trebuie să mai bată și cu speranța de tine.

Ei mă incriminează că mă pierd în așternuturi de povești romantice și neverosimile. Ei mă abat de la lumina ce mă conduce spre tine și îmi arată bezna vieții fără de iubire. Eu cad pradă tentației de a mă plafona în ceea ce ei numesc “lumea reală”, doar că nu pot. Oricât aș încerca să fiu cinică și sarcastică, în mine nu se întâmplă reacția firească lor. Eu tot cu gândul la tine îmi sting apusuri și refuz să cred că inexistența ta actuala este argumentul lor indestructibil.

Cum pot ei să cunoască adevărul când materialul le-a închis sufletele și tot ceea ce le este străin plăcerii primare li se pare imposibil a fi?

Dincolo de totul ceea ce pare să mă înconjoare eu știu că mai există și altceva. O altă dimensiune de trăire, un alt răsărit de emoție. Goi și pustiiți de viață… îi văd cum vor să ma ademenească și pe mine. Ei nu vor decât să primească și să adune. Nici nu concep că uneori este suficient să dai și să nu mai aștepți nimic la schimb. Să te dai pur și simplu. Să curgi prin tine cu iubire și să te răsfrângi asupra minunii de a fi capabil să oferi. Limitați- ei vor să limiteze.

Și curge timpul peste ei și îi spală precum un val care alunecă ușor peste linul țărmului. Nu mai rămâne nimic, doar ce au strâns… ce-au strâns degeaba, căci timpul îi adună seci și fără de nimic. Câți dintre ei mai știu să se bucure de jocul de nuanțe al apusului târziu de toamnă? Câți dintre ei mai vibrează în furia furtunilor de vară și sunt una cu ploaia, când îi prinde rătăcind pe străzi?

Și vor să mă transforme în asta: cenușă și fum ale spiritelor arse. Vor să trag după mine, la fel ca ei, hoitul sufletului mort de foame… foame de iubire. Ei vor să se preschimbe în nimic pentru alții. Ce prostie! Să te modelezi doar pentru că un alt nefericit își varsă frustrări asupra ta. Ce risipă!

Îi știi și tu. Îi vezi pretutindeni cum se agită și încearcă să își provoace viață prin electroșocuri cu deșertăciuni. Senzație scurtă de bine… apoi nesuferita dimineață care îi găsește la fel de singuri și de triști. O iau de la capăt și se învârt în același cerc vicios, până când amețesc și amorțesc definitiv. Par vii, dar au putrezit de prea mult timp… așteaptă doar momentul când moartea le va cuprinde și nefolositorul trup. Oricum nu mai contează, căci inima lor bate în gol.

Eu nu vreau să devin așa ceva. Eu vreau ca inima să îmi pulseze în vene dragoste, dezamăgire, tristețe, fericire, pasiune, nebunie, răsuflări tăiate și râsete zgomotoase și pofticioase. Vreau să rămân în caruselul meu de vânt, soare și gând, unde totul e când și cum doresc... doar că, uneori fiind atât de amețită, uit să le mai îmbin cum trebuie și ies poțiuni noi, interesante, vibrante.

Privește-mi haosul și obișnuiește-te cu această manieră de ordine. E tot ceea ce sunt și vreau să fiu. Între cer și pământ mă joc cu luna care-mi aprinde stelele. E firescul meu neobișnuit, prea plinul meu de iubire. În lumina de a fi mă joc cu vise colorate pe tavanul destinului. Mă cert cu zânele și apoi le împac cu un zâmbet.

Ori mă accepți cu totul meu șui, visător, bleg, romantic, pisălog și chițăitor, ori ,la fel de bine, poți să îți vezi de drum. Nu mă schimb pentru nimeni. Nu pot și nici nu îmi place să joc roluri în iubire. De actori ieftini e plină scena lumii, iar eu vreau doar realul din tine. - MSZ

15 august 2011

Un nesfarsit inceput de tine

Cat timp sa iti mai cer iubire cu o inima ce sta in genunchi?! Cata putere sa mai am sa trag de speranta din mine?! Cata rabdare sa-mi mai cer in asteptarea unor raspunsuri de la tine?!

Si iar te chem in surdele-mi strigari, cu glasul rastignit de sopate acute. Te vreau pe tine ca in acelasi ieri, ca intr-o alta viata in care te-am stiut si in care degetele au scris amoruri peste cerul caruiai ii multumeam pentru complicea noastra noaptea. Nu-ti stiu nemarginirea de azi, de maine, ci din atunciul neuitat, iar asta face ca totul sa fie mai dificil de abandonat.

Cunosc doar ca intreaga mea fiinta te cere pe tine. Vis dupa vis, dorinta cu dorinta si fierbe sangele in mine cand iti pronunt numele, chiar daca o fac numai in gand. Mi se ravaseste intreaga suflare si simt ca aerul meu se filtreaza cu tot ce insemni tu. Ma umplu cu tine fara sa-mi fii aproape, caci degetele tale inca le simt cum imi aluneca pe piele, iar mana ta inca ma cere in timp ce-mi daruieste atingeri abia atunci aflate.

Cu tine e totul si in mine esti tu. Nu stiu cum sa iti spun ce tu intrebi, de ce esti tocmai tu BARBATUL meu preferat. Esti pur si simplu. Nu imi place sa dau definitii si sa imi limitez simtiri. Stiu doar ca-mi esti si este suficient. Ce vrei mai mult sa iti zic?! Insemni mai mult decat pot eu sa stiu, pentru mine.

De ce imi este atat de dor de tine? De buzele tale pe care nu ma mai saturam sa le sarut? De mainile tale care ma faceau sa tremur de placere? De greutatea corpului tau peste al meu? De glasul tau care imi rascolea fiinta? De totul tau?

De ce?!

Innebunesc, iar asteptarea ma ucide incet...

Fa dragoste cu mine, frange-ma cu placere... am nevoie de intreg sensul celui ce esti.

Tanjesc dupa un nesfarsit inceput de tine. Ramai langa ceea ce ai facut din mine.

11 august 2011

Furt intelectual

Astazi am mai gasit un blog unde era copiat integral unul dintre post-urile mele. recviem-pentru-un-sentiment.bl​ogspot.com la acesta il adaug si pe cel gasit acum cateva luni in care MULTE dintre postarile mele sunt redate fara sursa http://fylmyfriend.wordpress.com/.
Voi cum v-ati simti daca cineva v-ar fura amintirile si apoi si le-ar insusi?
Ma doare nesimtirea celor care ar fi trebuit sa imi fie solidari, pentru ca pana la urma si ei tot blogger-i se doresc a fi.
Pacat.
Chiar e nevoie de lege si sanctiuni ca sa invatam sa ne respectam aproapele si munca sa?

10 august 2011

Vei rade?!

Trist este ca unii rad de ceea ce altii isi doresc din toata inima. Tragic este ca, tot ei, uita ca au avut candva vise, la fel de puternice, pe care le-au abandonat din cauza celor care i-au luat peste picior.

22 iulie 2011

O departare mai aici si una mai incolo

Continua sa dai cu pumnul in perete.
Rezolvi ceva?
Retraiesti momentul, schimbi istoria, dar totul se intampla in imaginatia ta. Altul si altul si inca unul, ii numeri ca pe frunze de toamna, stranse la margine de drum, peste care, din cand in cand, o rafala de vant mai face ordine.

Degeaba.

Nimeni ca el. Nimic ca atunci.

Si totusi tu speri. Si speri. Si speri.

O speranta subreda ce-i drept, insa refuzi sa o lasi sa alunece in uitare si sa iti indrepti privirea catre alte zari. Cu o departare mai aici si una mai incolo, te lasi prinsa de amintiri si regrete, ca si cum asta ar ajuta in vreun fel sau altul.

Apoi vine seara. Cu tot cu visele acelea agasante in care apare EL, in care totul e OK si din care a doua zi ori nu vrei sa te trezesti, ori vrei sa existe vreo pocnire din degete magica care sa le implineasca. Atunci si acolo, bineinteles. Cand vreodata ai avut tu rabdare?

A lui, intr-un al vostru, cu aceleasi batai de inima...

Sau vise, sau nebunie, sau negare. Alege singura. Realitatea nu iti ofera si optiunea ei.

Cum sa nu?! Lasa-te in voia lui, daca ai avea in voia cui. Cu o singura vointa nu poti sa construiesti o poveste de doi.

Nu conteaza nimicul cand te incearca totul nelimitarii. Si cu toate acestea te vezi marginita si tragi si lupti si sfasii necredinta, ca si cum amagindu-te singura ti-ai rezolva delocul.

Nu faptul ca lupti este problema, ci faptul ca nu stii cum sa o faci si nu te daruiesti complet daca tot o faci. Nu ai curajul armistitiului si recunoasterii de sentimente, care ar pune capat agitatiei si forfotei interne ce te macina zi de zi. Parca ti-e teama ca nu cumva sa nu mai suferi, sa nu mai scrasnesti din dinti cand te gandesti la „poate”.

Si atunci? Pe cine acuzi? De ce arati cu degetul catre EL, cand tu iti tarasti propriile lanturi?

Cum sa ai puterea sa fii „noi”, daca tu nu ai indrazneala sa fii „tu”?!

MSZ

25 iunie 2011

As vrea sa am curajul de tine…

Nu cred ca exista om capabil sa traiasca fara iubire.

Nu cred ca exista suflet ce poate sa fie in absenta sentimentului suprem.

Cred doar ca fiecare strangere de maini in rugaciunea inimii te cheama pe tine, cu setea unui dor nestins. Simt inclestarea oaselor in frematarea fiecarei secunde ce se scurge prin venele mele absente de tot ce insemni tu. Frigul trupului meu ingheata doliul buzelor nesarutate de atata amar de vreme de catre tine.

Nu stiu unde esti. Nu stiu ce sa raspund intrebarilor pe care mi le pune fiecare celula a corpului meu. Nu stiu ce sa raspund spiritului meu inlantuit in neputinta de tine. Alearga vantul prin parul meu si eu parca iti simt parfumul, dupa care imi dau seama ca nu degetele tale se jucau pe mine, ci visul in care inca te mai am.

Am ramas cu orele tarzii din noapte, cand amintirea mi te daruieste in secundele reveriei. Ma doare dimineata cand ma trezesc si realizez cruda realitate. Stiu doar ca ma mai tine vie speranta unui “NOI” infinit. Un NOI de unul singur, cu tu si eu omogeni, mai presus de o simpla existenta pamanteasca.

Am sangele in clocot si imi da pe afara asteptarea. Nu mai pot si nu mai rezist sa tin in mine dorinta nespusa de tine. Ma doare incapacitatea mea sa ma daruiesc cu gandul tie. Sa iti astern visele mele in fata ochilor si sa am macar linistea ca am facut TOT ce mi-a stat in putinta sa fii al meu.

In iubiri dificil de implinit vina o poarta tainele nespuse. Dorinta tinuta in frau de rusinea, ori teama recunoasterii e cea care sufoca si intr-un final ucide speranta a ceva ce chiar ar fi putut sa fie.

Si stiu asta! Si stiu ca teama mea de a incerca fiorul e singura vinovata de situatia in care ma aflu… dar am nevoie, iubitule, de puterea si curajul cuvintelor si a gesturilor tale.

Oricat de mici, oricat de soptite… atat de dorite.

As vrea sa am curajul de tine…

05 iunie 2011

... doar prin tine.

As vrea sa ma domoleasca ochii tai ce apun peste trupul meu, iar fiecare lacrima sa imi arda visele neimplinite. Cat despre absenta bratelor tale in clipele astea, le cer indurarea ultimei daruiri si sa-mi aflu sfaristul in strangerea lor. Sa-mi sting sangerarea cu ale tale saruturi, sa-mi picure inima veninul pe jos e tot ce mai poate un suflet sa creada caci rasaritul de noi imi pare exclus.

Pustiul din mine se umple de viata acelor nopti epuizate-n trecut si tot ce-mi mai face fiinta sa tresalte e gandul ca tu ai putea sa revii.



Cum pot sa traiesc cu tine departe, cand tot ce cunosc e necuprinsul ce l-am avut?

Cum pot sa mai trec singura clipa ce-i vida de noi?

Imi cad secerati si fluturi de soapte si apare fantasma acelor extazuri cand voci ragusite murmurau amorul in obscuritate si dimineata ne gasea dezgoliti. Si mor de ciuda ca te-am lasat sa-mi fii amant in iubire, considerand ca meriti numai locul doi. Acum as tipa, as urla tot golul de tine, dar stiu ca nu mai are ecoul de ce sa se propage.

Am fost o naiva, o lasa banala si te-am lasat sa mi te scurgi printre degete hamesite de tot ce e pur si adevarat.



Cum pot sa-mi privesc azi chipu-n oglinda stiind ca doar eu imi sunt asasina si mi-am gresit atat de mult?

Cum pot sa astept umila-ndurare din partea iluziei a ceea ce-am fost?

Si-mi blestem lipsa de curaj si-mi ocarasc poltroneria, dar ce rost mai are cand faptu-i consumat?

Astept indurare. Astept o minune. O sansa de a fi si-apoi de-a exista.

Cand totul este iubire... cand simt asta-n mine nu pot sa reneg dorinta de-a ma afla...

...dar parca as vrea sa o fac doar prin tine.

29 mai 2011

Flash

Intotdeauna drumul mai are si un sens de intors. Trebuie sa crezi in necunoscut si sa il transformi in destin.
Uneori niciodata devine vreodata si roata se intoarce.

14 mai 2011

Uneori sunt...

Sunt definitia nebuniei atunci cand fulgerele lovesc pamantul si tremura marea.
Sunt glasul furtunii din serile agitate.
Sunt pasul pierdut pe cararile din labirint.
Sunt muzica inimii mele cand valsez printre iubiri.
Sunt ultimul strop de vin ce se scurge pe gatul sticlei.
Sunt o naiva a odiseei mele.
Sunt uneori copila pierduta ce traieste in povesti si basme absurde.
Sunt conducta de sange prin care-mi curg sentimente.
Sunt trupul ce indura in fiecare zi o noua lupta.
Sunt visele si dorul ce atarna de stele.
Sunt parfumul de rosu pe gatul albastru si fac indigo totul in calea mea.
Sunt cea care crede in demoni si ingeri cand isi masoara ganduri si fapte.
Sunt poate prea plina de golul din lume, ori poate golesc prea des ce am umplut.
Sunt poate credula in tainele mele, ori poate deloc aninata de ele.
Sunt doar un suflet ce-si cauta calea cu zboruri de fluturi si aripi incinse.
Sunt pofta nebuna de un continuu inceput.
Sunt toata minunea de a fi pe pamant.

05 mai 2011

Bolnava de dorinta

Tu esti bolnava de dorinta si tot ce vrei este iubire.

Ai devenit, poate fara sa iti dai seama, victima perfecta a negustorilor de vise si amoruri false. Iti alegi din portbagajele lor sentimente sperand ca ele sunt autentice. Din nebunie? Din disperare? Nici tu nu mai stii, dar iti simti privirea impaienjenita si parca nu mai esti capabila sa vezi, asa cum se cuvine, nici cea mai mica umbra de emotie inaltatoare. Si, pana la urma, pacatul a fost deja facut. Ce sens mai are mantuirea cand toate semnele iti sunt infern?

Te frangi cu amintiri tocite si iti privesti demonii tacerilor nestinse si ai iubirilor trecute ca si cum totul ar fi prea viu decat un simplu ieri.

Iubirea doare? Nici vorba, doar ca orgoliul te sfasie si esti prea mandra sa-ti recunosti autoflagelarea. Cu ce rost sa iti darami icoana amorului plasmuit din basme, cand cea care a pictat-o esti numai tu? Te-a pus cineva sa ai asteptari? Sa-ti incatusezi iluziile si sa atarni lanturi fantasmagorice de picioarele celor pe care crezi ca i-ai iubit?

Si ti s-a spus ca pasiunile si patimile se consuma, nu se traieste cu ele. Si ti s-a spus ca prea te arunci in gol cand ti se da o farama de speranta. Si ti s-a spus ca nu stii sa faci diferenta intre actori si cei reali. Si ti s-au spus atat de multe. Toate degeaba, toate fara rost. Oricum vei face cum crezi tu ca e mai bine. Si ai sa te tai in cioburi de iluzii pana cand, poate, ai sa-ti realizezi macelul.

Si sper ca intr-o zi o sa te opresti si nu o sa mai visezi lupte absurde cu mori de vant pustii. Si ai sa abandonezi sculpturi din orice colt de piatra de la care tot astepti o animare mitica.

Nu stii sa cauti suflete si asta te subjuga jocurilor frivole ale celor ce isi vand povestile parsive.

Este ruleta ruseasca a destinului tau, total opusa celei pe care o cunosteai de la altii. Tu astepti sa nu se mai descarce gloante. Si joci in continuare, pentru ca alta solutie nu ai. Decat sa iti impietresti pasii pe marginea drumului ce pare fara de avaraii, preferi sa cauti ulite si scurtaturi spre ceea ce inima ta a plasmuit.

Unde se afla sufletul? Acolo unde ochii simt, ceea ce degetele pot sa vada.

Unde se afla visul? Inainte. Intotdeauna iti place sa crezi ca inainte.

http://www.feminis.ro/bloguri/Marina_Zanfir/fara-categorie/bolnava-de-dorinte-2010

08 martie 2011

Simt cum iti alerg prin vene

Simt cum iti alerg prin vene

Simt cum iti alerg prin vene

Bratele tale ma cuprind si eu imi pierd ratiunea in imbratisarea noastra. Tot ceea ce stiu este ca asa vreau sa raman pentru totdeauna: incatusata in caldura sufletelor noastre ce se ating. 
Pasesc, tremurand, pe gresia rece si simt cum talpile mele aluneca mai usor ca niciodata spre tine. Te privesc insetata de dor si imi musc buzele gandindu-ma ca iti sunt ofranda.

Fara constiinta zilei de maine si nici durerea celei de ieri ma abandonez in nestiinta noptii noastre de iubire. Avem timpul prizonier in palmele noastre ce se cauta orbeste si, cu sfiala, tresarim cand buricele degetelor ni se ating.
Ne aprindem focul si tot ceea ce cunoastem este cum sa ardem mai presus de vise. Ma pierd in pielea ta, invaluita de acel unic parfum… Ah, te simt si mi-a fost dor!

Ma destainui sub privirile tale si iti daruiesc bataia inimii mele… pastreaza-mi sunetul, compune-mi muzica...

In noaptea aceasta suntem doar noi.
In noaptea aceasta suntem nesfarsiti.

Tu imi dezgolesti umerii si ma strangi intre soaptele tale. Ma imbat cu tine si ma predau cuvintelor tale. Ameteste-ma si iubeste-ma in aceasta clipa de pacat, cand mintile mi-au fost luate si sangele imi fierbe!

In stransoarea sarutului tau imi pierd granitele trupului, scanteia devine incendiu si refugiul nostru se inunda de placere.

Sub mainile tale tremur si ma predau fara drept de apel. Imi piere glasul si mii de fluturi imi zumzaie sufletul. Pier si se nasc pe altarul fiintei mele toate minunile lumii, se zbate lumina intre umbrele noastre, strazile si-au pierdut trecatorii, iar cerul si-a abandonat pasarile. Sunt toate aici. In mine… in tine… in acest noi frematand.

Unde-i amurgul acolo ne rasare soarele… rupem stelele universului si azvarlim cuvintele spre uitare.

Plutesc in vesnicia secundei… oarba de simtire, avida de iubire. Vibrez in nebunie si strig cantecul valurilor de pe mare… in bratele tale nu mai exista nimic. In bratele tale e totul meu si nicicand inceputul. Ti-am devenit femeie in muguri de noapte si nu mai cunosc decat inflorirea fiintei ascunsa in vechi orizonturi. Am cunoscut si dizolvat spatiul… cu pofta de tine am inecat sfarsitul.

O ultima rasuflare si ma cuprinde matasea…
Simt cum iti alerg prin vene…

16 februarie 2011

Cantecul lebedei

Ma frange iubirea ce s-a nascut in mine, iar tu ai ucis-o din fasa. Ii aud strigatele sufocarii si ma topesc de durere pentru ca nu pot sa intervin nicicum. Ca un avorton ai lasat-o pe podeaua inimii mele, iar eu o privesc si plang. Cu mainile incrucistate la piept incerc sa-mi opresc sangerarea sufletului si ingenuncheata in fata destinului intreb neincetat "De ce?". Plang si imi urlu suferinta. Nicio lacrima nu mai poate stinge amintirea crimei tale... cum ai calcat peste totul meu si ai scuipat peste crinul ce imbobocea in glastra fiintei mele.

Ai trantit cu atata nonsalanta cu mine de pamant si m-ai lasat sa zac in stare de sevraj, incolacindu-ma in chin. Nici macar nu te-a interesat daca mai traiesc... cum supravietuiesc. Mi-ai spintecat pieptul si mi-ai smuls minunea, aruncand cu ea in toate zarile furtunii. Acum alerg disperata cu picioarele goale pe cioburile mele si imi caut iubirea. Franta si ranita am nevoie de ea mai mult ca orice. Ma ajunge disperarea.

Vreau sa ii oblojesc ranile si sa ii redau suflul vietii. Mi-am dat seama ca nu are nevoie de tine ca sa traiasca, ci doar de ocrotirea mea neincetata. Nu iti mai dau voie sa te atingi de ea. Chiar nu intelegi ca nu iti apartine? Pleaca si uita-ma, asa cum ti-ai uitat promisiunile. Nu mai am nevoie de tine. Nu mai am nevoie de noi. De fapt... NOI? Care noi??? Nu am fost niciodata mai mult decat TU si EU! Nu am avut timp pentru NOI, nu am stiut sa facem acel NOI... doar eu ma incapatanez sa cred ca a existat...

Acum ai sa duci in spinare povara unui asasinat cumplit. Ai ucis inocenta, iar pentru asta vei plati cu anii vietii si murmurul constiintei. Poate nu inca... dar pacatele nu sunt uitate si mai devreme sau mai tarziu fantomele iubirilor ucise vor reveni sa te bantuie. Intotdeauna platim pentru raul facut... constient si inconstient... iar lacrimile mele isi vor avea razbunarea ursita. Nici macar nu trebuie sa te caut... doar sa te uit... sa te iert si sa te uit.

Nu-mi voi manji sufletul cu noroiul nepasarii si desertaciunii tale. Nu voi permite ca puritatea visului sa fie otravita de minciuna ta necrutatoare. Nu-i voi aduce trupului meu reziduri de durere din mizeria ta sufleteasca.

Nu meriti! Nu merit!

Eu mi-am gasit iubirea pe care ai ologit-o si nu am sa am odihna pana ce nu ii voi reda speranta si stralucirea. Nu am sa devin, din cauza ta, inca o handicapata sentimental!

Nu iti permit! Nu imi permit!

Acum ii corectez pulsul... o invat din nou ritmul... si astept sa vad cate bataie de inima mai pot sa umple nimicul... tacerea... si intreg universul...

10 februarie 2011

Spectacol anulat

Când ne-am jucat ultima dată, nu ai facut decât să mă scapi. M-ai crăpat până ai ajuns să mă faci cioburi și apoi ai început să te tai în mine. Acum degeaba încerci să mă reasamblezi și să mă lipești. Chiar nu ești conștient că nu pot să îmi privesc crăpăturile o viață întreagă, lângă tine?

Nu-ți mai recunosc arta mâinilor, îmi ești stângaci și mă doare. Nici măcar ațele nu ai știut să le descurci. M-ai lăsat spânzurată în teatrul nostru de păpuși și acum vrei cu nerăbdare să mă deslușești.

Nu mai ai nicio șansă.

Lasă-mă mai bine așa. Prefer să îmi amintesc zilele în care cu măiestrie mă purtai pe brațe și îmi știai fragilitatea. Acum îmi ești străin și mișcările tale le simt greoaie. Chiar nu ai putut să îți dai seama că nu sunt ca celelalte? Niciuna nu e ca cea de dinainte. Trebuie de fiecare dată să înveți cum să jonglezi.

Îmi pare rău de jocul nostru! Ai trișat prea mult încât să mai ținaă ironia. Ai fost actor, iar acum ai obosit în propriu-ți teatru. În sfârșit, pot să te privesc fără lumini orbitoare de reflectoare, fără măști și machiaje complicate, fără costume și replici învățate. Ești gol și vid în fața ochilor mei. Ți-ai pierdut strălucirea.

Mi-e greu și simt un imens pustiu. M-am pacalit a mia oara. Te-am desenat prea bine, prea complicat, când tu, de fapt, ești doar o linie frântă pe un colț de hârtie mototolită. Am vrut să îți dau culoare, contur și viață, însă mi-ai fost materie primă de cea mai proastă calitate. Te șterg acum punct cu semne de întrebare, infinit cu minus, mai mult ca perfect trecut la forma de condițional-optativ.

Nu-ți mai văd decât urmele adânci de creion pe o coală îndoită. Acum pot să îți privesc limitele și să realizez că erau atât de scurte. Nu vrei să fii mai mult, ori, cel puțin, nu cu mine. Și atunci ce rost are să ne chinuim prezentul fără rost?

Ia calea altei foi, mina altui creion și lasă-mă să-mi strâng mizeria!

Am să te țin mereu ca pe o ciornă și am să te privesc ori de cate ori voi resimți aceleași greșeli de trasare. Fii fericit pentru că poți și tu acum să îți continui drumul spre cea care te va transforma în operă. Sunt mulțumită că mă aflu mai aproape de desăvârșire.

Azi circul nostru ia sfârșit.

Avem spectacole diferite... la alte scene deschise.

09 februarie 2011

Spectacol anulat

Cand ne-am jucat ultima data, nu ai facut decat sa ma scapi. M-ai crapat pana ai ajuns sa ma faci cioburi si apoi ai inceput sa te tai in mine. Acum, degeaba incerci sa ma reasamblezi si sa ma lipesti. Chiar nu esti constient ca nu pot sa imi privesc crapaturile o viata intreaga, langa tine?

Nu-ti mai recunosc arta mainilor, imi esti stangaci si ma doare. Nici macar atele nu ai stiut sa le descurci. M-ai lasat spanzurata in teatrul nostru de papusi si acum vrei cu nerabdare sa ma deslusesti.

Nu mai ai nicio sansa.

Lasa-ma mai bine asa. Prefer sa imi amintesc zilele in care cu maiestrie ma purtai pe brate si imi stiai fragilitatea. Acum imi esti strain si miscarile tale le simt greoaie. Chiar nu ai putut sa iti dai seama ca nu sunt ca celelalte? Niciuna nu e ca cea de dinainte. Trebuie de fiecare data sa inveti cum sa jonglezi.

Imi pare rau de jocul nostru. Ai trisat prea mult ca sa mai tina ironia. Ai fost actor, iar acum ai obosit in propriu-ti teatru. In sfarsit, pot sa te privesc fara lumini orbitoare de reflectoare, fara masti si machiaje complicate, fara costume si replici invatate. Esti gol si vid in fata ochilor mei. Ti-ai pierdut stralucirea.

Mi-e greu si simt un imens pustiu. M-am pacalit a mia oara. Te-am desenat prea bine, prea complicat, cand tu, de fapt, esti doar o linie franta pe un colt de hartie mototolita. Am vrut sa iti dau culoare, contur si viata, insa mi-ai fost materie prima de cea mai proasta caliate. Te sterg acum punct cu semne de intrebare, infinit cu minus, mai mult ca perfect trecut la forma de conditional-optativ.

Nu-ti mai vad decat urmele adanci de creion pe o coala indoita. Acum pot sa iti privesc limitele si sa realizez ca erau atat de scurte. Nu vrei sa fii mai mult, ori, cel putin, nu cu mine. Si atunci ce rost are sa ne chinuim prezentul fara rost?

Ia calea altei foi, mina altui creion si lasa-ma sa-mi strang mizeria!

Am sa te tin mereu ca pe o ciorna si am sa te privesc ori de cate ori voi resimti aceleasi greseli de trasare. Fii fericit ca poti si tu acum sa iti continui drumul spre cea ce te va transforma in opera. Sunt multumita ca ma aflu mai aproape de desavarsire.

Azi circul nostru ia sfarsit.

Avem spectacole diferite... la alte scene deschise.
MSZ
Spectacol anulat

08 februarie 2011

Eu SIMT in cuvinte...

Eu nu scriu.

Eu SIMT in cuvinte... pur si simplu.

Unora le bate inima, altora le canta sufletul... Ei bine, mie imi apasa tastele. La mine sentimentele sunt capabile sa coboare in buricul degetelor si de acolo sa curga irationalul ce-mi inunda intreaga fiinta. Nu am limite... Nu am constiinta in acele momente... am pur si simplu PASIUNE.

Eu bat doar pentru tine. Imi freamata falangele degetelor doar gandindu-ma la hotarele ce le-am sters aflandu-te pe tine. Fara pareri de rau tardive in crepusculul planetei mele interioare, ci doar cu zambete imprastiate pe tot pamantul fagaduintei noastre. E ca si cum inima mi-ar conjuga amorul la imperfectul zilei de dinaintea intalnirii cu tine.

Stau pe marginea fiintei mele si imi legan sufletul inainte si inapoi pentru ca ma fascineaza jocul undelor de aer ce au ramas intre noi. Esti totul meu absent si nimicul meu prezent. Te simt ca pe cautarea mea perpetua printre jocurile de lumini si umbre dintre ce a fost si ce ar putea fi. Apoi inchid ochii si te dispersez in mai multe culori decat iti poti tu imagina. Este ca si cum toate oceanele lumii se strang in inima mea si pornesc furtuni nebune dupa valuri de iubire.

Ma joc cu tine pe tavanul alb al camerei mele. Te conturez dupa placul inimii si iti dau toate calitatile zborului fanteziei mele. Uite-mi gandurile cum iti tes povestea nostra de iubire! Te impleticesti in literele mele, iar eu iti creez scari din propozitii intentionat nefinalizate, pentru ca tu sa poti urca anevoios pe ele. Trebuie sa stii sa lupti ca sa ajungi la mine, iubitul meu!

Dragostea noastra nu cunoaste cum sa fie usoara si nici nu vrea. Ne luptam cu stihiile fostelor noastre iubiri si trebuie sa devenim puternici pentru a ne implini androginul. Nu mai acceptam mediocritate in povestea noastra. Totul sau nimic. Fara lanturi grele de care sa tragem anevoios pentru singuratati in doi, fara crize de isterie neincrezatoare in magia iubirii noastre. Cu libertatea bratelor ne construim nemarginirea si nu ii acceptam deznadejdea. Nu ti-am zis niciodata ca ne va fi prea usor... ti-am promis doar ca intreg efortul isi va merita clipele necrutatoare.

Hai astazi sa lasam iubirea sa ne joace la ruleta! Mizeaza pe mine... si pe cifra noastra de doi topita in unu. Lasa mana timpului sa ne invarta destinul si savureaza calatoria...

31 ianuarie 2011

Eu SIMT in cuvinte...

Eu nu scriu. Eu SIMT in cuvinte... pur si simplu. Unora le bate inima, altora le canta sufletul... Ei bine, mie imi apasa tastele. La mine sentimentele sunt capabile sa coboare in buricul degetelor si de acolo sa curga irationalul ce-mi inunda intreaga fiinta.

Nu am limite... Nu am constiinta in acele momente... am pur si simplu PASIUNE. Eu bat litere doar pentru tine.

Imi freamata falangele degetelor doar gandindu-ma la hotarele pe care le-am sters, aflandu-te pe tine. Fara pareri de rau tardive in crepusculul planetei mele interioare, ci doar cu zambete imprastiate pe tot pamantul fagaduintei noastre. E ca si cum inima mi-ar conjuga amorul la imperfectul zilei de dinaintea intalnirii cu tine. Stau pe marginea fiintei mele si imi legan sufletul inainte si inapoi pentru ca ma fascineaza jocul undelor de aer care au ramas intre noi.

Esti totul meu absent si nimicul meu prezent. Te simt ca pe cautarea mea perpetua printre jocurile de lumini si umbre dintre ceea ce a fost si ceea ce ar putea fi. Apoi inchid ochii si te dispersez in mai multe culori decat iti poti tu imagina. Este ca si cum toate oceanele lumii se strang in inima mea si pornesc furtuni nebune dupa valuri de iubire. Ma joc cu tine pe tavanul alb al camerei mele. Te conturez dupa placul inimii si iti dau toate calitatile zborului fanteziei mele.

Uite-mi gandurile cum iti tes povestea nostra de iubire!

Te impleticesti in literele mele, iar eu iti creez scari din propozitii intentionat nefinalizate, pentru ca tu sa poti urca anevoios pe ele. Trebuie sa stii sa lupti ca sa ajungi la mine, iubitul meu! Dragostea noastra nu cunoaste cum sa fie usoara si nici nu vrea. Ne luptam cu stihiile fostelor noastre iubiri si trebuie sa devenim puternici pentru a ne implini androginul. Nu mai acceptam mediocritate in povestea noastra. Totul sau nimic. Fara lanturi grele de care sa tragem anevoios pentru singuratati in doi, fara crize de isterie neincrezatoare in magia iubirii noastre. Cu libertatea bratelor ne construim nemarginirea si nu ii acceptam deznadejdea. Nu ti-am zis niciodata ca ne va fi prea usor... ti-am promis doar ca intreg efortul isi va merita clipele necrutatoare. Hai astazi sa lasam iubirea sa ne joace la ruleta! Mizeaza pe mine... si pe cifra noastra de doi topita in unu. Lasa mana timpului sa ne invarta destinul si savureaza calatoria...
 

http://www.feminis.ro/profil/Marina_Zanfir

15 ianuarie 2011

Un inger ce plange… la tine sa ajung

Buna, Marina! Stiam ca tot la mine te vei intoarce! Stii si tu ca, indiferent de ce se intampla, eu sunt mereu aici pentru tine! Hai, respira, linisteste-te si spune-mi ce s-a intamplat! Ai vrut dragoste, pustoaico, nu? Ai crezut in vorbe frumoase, desi ti-ai promis tie ca nu o vei mai face niciodata, nu? E in regula. De asta esti minunata, pentru ca nu ti-ai pierdut capacitatea de a crede in EL… de asta o sa fie bine si o sa apara. Ai sa vezi… ai sa-l simti. Exact cum ai spus tu, va trebuie sa iti coboare pana in sange, nu doar sa treaca de piele, iar atunci vei stii ca l-ai gasit.

Crezi ca lui ii e bine? Crezi ca el nu ar vrea sa se bucure de tine? Ca nu stie ce femeie exceptionala il asteapta? Ca ochii tai or sa ii hraneasca sufletul si atingerile tale or sa ii arda inima? Si EL te vrea, si EL te cauta… il simti si tu… seara inainte sa adormi cand il rogi in soapta tainei tale sa vina mai repede… ziua cand norii iti contureaza sarutul fara final… in orice clipa cand simti ca nu te mai tin picioarele si parca cineva te-ar cara in brate si nu te lasa sa te declari invinsa.

Ai sa vezi, micuto, ca totul va veni de la sine si va fi nemaipomenit. Ai 20 de ani… abia ai vazut ce inseamna viata, oamenii… acum trebuie sa iti treci testele destinului, pentru ca mai apoi sa il primesti in bratele tale fara frica, fara analiza, fara ezitare; pentru ca vei recunoaste minunea din el, nu vei mai fi prostita de cuvinte aruncate in vant… si vei simti bataile de inima vorbindu-ti tot ce ai dorit sa auzi.

Stii foarte bine ca nu te poti minti pe tine… ca nu iti poti ascunde sangerarile de vise… ca nu poti sa zici ca nu te doare bataia lor de joc… asa ca accepta totul… primeste totul si ai sa te eliberezi. Sunt lectii… sunt experiente de care ai nevoie. Nu dispera… esti tanara. Ofera in continuare bunatate. Invata sa nu mai ai asteptari si impartaseste pur si simplu lumina din tine oamenilor, fara sa astepti ca cineva sa foloseasca o oglinda pentru a o reflecta. Las-o libera… nemarginita… nu-i astepta raspuns… cand iti va fi timpul sortit, atunci ai sa intelegi ca a meritat atata cautare.

Nu te poti multumi cu oricine. Nu poti accepta orice barbat, pentru ca tu nu esti orice femeie. Trebuie sa fie ACELA, altfel niciodata nu vei fi pe deplin multumita si implinita… si stai linistita: EXISTA! E suficient sa cauti in tine toate raspunsurile de care ai nevoie si sa iti asculti inima… ea stie cel mai bine… iar tu stii ca tot ceea ce scrii aici e adevarat.

Esti capabila de minunea de a simti dincolo de simturi… nu irosi acest har, ci foloseste-l pentru a-ti face auzita vocea inimii. Asculta de ea… vorbeste cu ea si intotdeauna vei lua cele mai bune decizii. Nu-i lasa sa te doboare. Nu le permite sa te transforme in nimicnicia lor. Tu NU esti o OARECARE! Tu NU esti ca MAJORITATEA! Asa ca nu alege calea usoara de a deveni ca toti… ramai TU… asa frumoasa cum numai tu stii sa fii… cu ochii impartasind caldura si lumina… cu zambetul oferind siguranta… cu mangaieri ce vindeca… cu vorbe ce ajung dincolo de fiinta.

Invata sa te iubesti… invata sa te accepti asa cum esti. Si ce daca nu ai 7kg mai putin?! Si ce daca ai vergeturi pe sani?! Si ce daca pe picioare iti poti vedea celulita?! Si ce daca pielea ta nu e atat de ferma precum ti-ai dori?! Astea sunt chestiuni banale, ce se pot rezolva cu putina vointa din partea ta… dar sunt efemere si la un moment dat singurul "trup" pe care il vei avea si prezenta celor din jur, va fi cel pe care il cultivi in interior. Acela ramane cu tine pana la sfarsitul vietii… iar cine te vrea… trebuie sa fie capabil sa vada asta… MERITI SA FII IUBITA… dar NU meriti o iubire mediocra.

Meriti curcubeul in fiecare dimineata la cafea… meriti furtunile tale de vara in fiecare noapte de dragoste… meriti ALTCEVA… meriti sa iti rasara soarele in fiecare zambet… meriti sa adormi langa inima lui si sa te trezesti in visele sale… meriti praful de stele in parul tau ce ii acopera pieptul… meriti ca mana ta sa fie puternic stransa… meriti saruturi adevarate, orgasmice… meriti fiecare bataie de aripa de fluture din stomacelul tau indragostit… meriti ca si el sa creada atat de mult precum crezi tu.

Lasa-i pe cei care nu vor povesti de amor… lasa-i pe cei suspiciosi cu dragostea… lasa-i pe cei neincrezatori in oameni si forta iubirii… nu este treaba ta sa ii salvezi. Inceteaza sa crezi ca vei fi eroina care va transforma bestia in print. Aminteste-ti ca el trebuie sa te salveze. Fii tu femeia si lasa-l pe el sa fie barbatul. Eroul tau. De asta ai nevoie… ai luptat destul… si au fost doar mori de vant… nu ai avut cu cine… tu ai vazut lumina din ei, dar cat timp ei isi prefera orbirea nu poti sa faci nimic.

Decat sa incerci sa le dai o poveste, mai bine lasa-i sa vada ca in tine EXISTA povestea… si fii cu cel care te merita in fiecare clipa a existentei sale. Da-i lacrimile tale, doar de bucurie, da-i intreg universul din tine, da-i adevaratul si primul tau “Te iubesc!”… doar aceluia care nu le va considera garantii si care nu te va trata ca proprietatea si cucerirea sa… ci celui care le va tine mereu in inima sa si va incerca zi de zi sa te cucereasca si sa le merite. Mereu altfel… mereu cu altceva… mereu in mintea si inima ta…

Cel care va putea sa iti citeasca gandurile in ochi si fata de care nu iti va fi teama nicicand sa iti recunosti trairile… cel care te va face sa te simti in largul tau, atunci cand te vei afla in preajma sa… cel care iti va fi lumea si omul… care niciodata nu te va face sa te indoiesti ca e EL, nici macar cand nori or sa va mai strabata cerul.

O fata ca tine… merita!!! Tine minte INTOTDEAUNA !
... sa iubesti adevarat, pasional, nebun si fara bariere!

08 ianuarie 2011

Cred ca sufar de prea multe batai de inima

Dragul meu,

Stiu ca in momentul de fata fix de ceea ce iti voi scrie eu nu aveai nevoie, dar am sa imi cer scuze anticipat si am sa ma justific prin simplul fapt ca nu mai pot sa tin in mine. Zilele trecute m-ai intrebat cand ai putea sa ma vezi, iar eu in loc sa iti raspund am schimbat foaia imputandu-ti o minciuna. De fapt, era un fel de raspuns, dar in maniera mea stranie si nebuna (precum sper ca te-ai obisnuit deja ca sunt).

De cand ai plecat a fost un tumult ingrozitor in mintea si sufletul meu. Atata agitatie si forfot incat abia pot sa inteleg de ce mie, de ce iar si spre ce duce. Mi-as dori ca atunci cand te/ne voi/vom revedea sa pot fi constienta de ceea ce simt cu adevarat pentru tine si de ceea ce insemni intr-adevar in viata mea. Precum ti-am spus plecarea ta mi-a deschis ochii, dar in aceleasi timp a deschis si rani din trecut. Mi-a facut bine, facandu-mi rau. Mi-a reactivat o temere mai veche, potolind in acelasi timp o frica mai noua. Hai sa incerc sa iti explic ca sa intelegi si tu cat de cat ce vreau sa zic. Mi-a facut bine in sensul ca m-a facut sa imi fie dor, ceea ce m-a luminat cu privire la importanta ta in viata mea (pentru ca eu nu cred ca poate sa iti fie dor de un om ce iti este indiferent), dar mi-a facut rau pentru ca dorul acesta a inceput sa doara cand au aparut intrebarile si gandurile negre. Fara sa vreau (da, recunosc! si nu imi este deloc usor) te-am comparat cu A. . Iti cer iertare, dar au semanat atat de bine situatiile incat ar fi fost dureros de greu sa nu o fac. Si el inainte sa plece definitiv (ceea ce inca nu stiu daca e cazul tau) isi dorea sa fie totul pentru mine, sa fie "primul si ultimul barbat din viata mea" (naiva sau nu chiar mi-a placut sa il cred cand a rostit cu atata siguranta cuvintele astea). Eu, bineinteles, am incercat sa il resping si sa il indepartez (si ghici ce? am reusit), ca mai apoi sa il injur si sa-l blamez pentru ca a disparut fara nicio urma, inchizand orice maniera de comunicare intre noi doi, cu sporadice semne de viata ce pe parcursul anului au devenit aproape deloc.

Ai spus ca mi-e dor de el. Nu si da. Mai degraba as zice ca ma tem ca nu cumva sa mai gresesc cu barbatii cu adevarat importanti in viata mea, din cauza temerilor mele. Mi-e groaznic de frica sa ma gandesc ca tu ai putea sa pleci si ai dori sa intrerupi orice legatura cu mine, ca tot ce mi-ai spus au fost emotii de moment, care iti vor trece in clipa in care te vei urca in avion. Mi-e teribil de teama sa ma gandesc ca m-ai minti si pacali in deplina cunostinta de cauza doar ca sa ... si aici nu am ce sa completez, pentru ca mi-e greu sa gasesc un motiv pentru care ai vrea sa imi faci asa ceva. De asta am reactionat atat de urat cand am vazut ce am vazut. Nu din gelozie, ci de teama ca ai putea sa nu fii cum sufletul meu te-a vazut ca esti. Nu-ti reprosam aventuri, idile, joc pe plan dublu, ci iti ceream aproape disperat sa nu fie adevarat ca tu ai putea cumva, candva sa ma minti.

Ma tem ca nu sunt deplin constienta de ceea ce simt pentru tine. Sigura sunt ca nu imi esti indiferent sub nicio forma. Insa pana nu aflu daca egoul meu poate sa capituleze si sa ma lase sa imi dau seama intr-adevar ce loc ocupi in sufletul meu, ma tem ca nu pot sa ma vad cu tine. Am nevoie de putin timp (desi, sincer, imi doresc cu disperare sa te vad, sa te ating, sa te simt prezent langa mine). Am nevoie sa aflu de la mine daca pot sa ma deslusesc sentimental (Doamne, de ce sunt asa complicata?!). Plus ca nici tu nu ai nevoie in momentul de fata de prezenta mea agitata, ai destul stres pe cap... hai sa fim mai linistiti, pentru a putea fi capabili de dialog (asta sunt: dependenta de comunicare... vorbesc prea mult, am nevoie de partener de dialog, pentru ca monologuri nu sunt intotdeauna incantata sa tin... iar pentru asta trebuie sa ai si tu mintea mai limepede). Si da, sunt putin egoista, dar am enervanta asta de sesiune si vreau sa fiu concentrata pe cat posibil la ea, ci nu la cat de zapacit e sufletul meu. (stii si tu cum e, ma intelegi pentru ca in momentul de fata experimentezi aceleasi senzatii)

Ma roade totusi o intrebare pe care nu stiu cum si daca trebuie sa ti-o pun, dar prefer sa gresesc intrebandu-te decat sa ma chinuiesc incercand sa dau eu raspunsuri (mai ales ca tu m-ai rugat sa nu incerc sa gandesc pentru tine). Esti pregatit? (nu ma injura... sau injura-ma dar nu cu inima rea) De ce, dragul meu drag, daca stiai ca pleci in Olanda o perioada mai lunga de timp mi-ai spus ca vrei sa ma vindeci de frica? Cum ai fi putut sa o faci nefiind aici? De ce ai vrut ca noi doi sa fim ceva, daca din fasa povestea isi avea sfarsitul determinat de plecarea ta? Si de ce mi-ai spus ca "personal nu vreau sa stai dupa mine, dupa o iluzie"? Cuvantul ala "iluzie" ma rascoleste de atunci incercand sa ma gandesc de ce te-ai denumit asa si de ce m-ai vrut activ in viata ta, cand tu urma sa pleci. (e ca si cum mi-ai fi spus dupa ce mi-ai oferit atata liniste ca de fapt a fost un vis si ca trebuie sa revin la chinurile mele zilnice).

Iarta-ma pentru ca ti-am rapit din timpul tau si asa putin cu prostiile mele, iarta-ma ca ti-am provocat nervi cu atatea intrebari si interpretari, iarta-ma daca a fost prea mult pentru tine. Nici eu nu mai stiu ce si cum sa fac. Cum sa procedez, cum sa nu gresesc. M-am saturat (la fel ca tine) de repetivitatea anumitor situatii in viata mea. Te rog, nu intra in acea categorie! Lasa-ma sa cred in continuare in tine si in faptul ca nu am reusit sa ma insel si de data asta.

M-am atasat enorm de tine si vreau sa iti fie bine... dar vreau sa cred ca si cu mine in viata ta...
Nu vreau sa uitam vreodata ce ne-am promis acum o luna, tinandu-ne de mana: ca orice s-ar intampla nu vom pierde niciodata asta... prietenia noastra.

Cu drag, cu zbucium, cu suflet coplesit,


A ta Marina

(P.S.: Ti-am scris mail, pentru ca pe mess mi-ar fi fost imposibil sa fiu atat de ordonata in ganduri)

06 ianuarie 2011

Tot timpul DOI ce-or sa formeze UNU

In fiecare zi resimt din ce in ce mai dureroasa distanta dintre mine si tine. Incerc sa ma gandesc ca dupa tot acest chin asteptarea imi va fi incununata intr-o maxima beatitudine atunci cand momentul va fi propice intalnirii noastre.

Prea mult din tine nu-mi va ajunge spre potolirea dorului, in colturi de existenta adunat. Prea mult din tine nu va putea sa-mi duca fiinta la starea de satietate a iubirii din totdeauna innascuta.

Poate ca in abisul nebuniei mele tu imi esti normalitate si tanjesc groaznic dupa tine. Iti vreau caldura trupului spre linistea serilor mele inghetate. Pe buzele tale eu vreau sa imi pierd suflul si sa-mi gasesc necontenit nasterea. Cu bratele tale, in jurul trupului meu, vreau sa-mi frangi trupul si sa ma slefuiesti neintrerupt. Desira-mi anii cu degetele tale si rasuceste-mi iar si iar prezentul. Apoi fa-ma prizoniera sufletului tau si stapana ratiunii din tine. Lasa-ma cu sarutul sa-ti echilibrez mintea si inima, caci am sa ma aflu la mijlocul celor doua, iar de pe buze ai sa-mi culegi raspunsuri.

Rataceste-ti pielea pe mainile mele si permite-mi sa ma contopesc cu tine… sa-mi culc sanii pe pieptul tau si sa ne unim bataile de inima.

Sa fim un cantec… un dans… o vara… oricand eterni… de atunci nemarginiti … mereu in noi… tot timpul DOI ce-or sa formeze UNU…

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...