28 iulie 2009

Totul sau "mai putin totul"

Bani, vacante, plimbari si statut social- totul. Oare?!
Am asistat zilele trecute la o discutie destul de interesanta, daca stai sa o privesti in profunzime si incerci sa o analizezi.
Unul dintre cei mai bogati baieti din Mangalia s-a despartit de prietena lui, ori ea s-a despartit de el, nu cunosc in detaliu ce, ori cine a cauzat ruptura si oricum nu asta conteaza. Am inteles ca acesta, dupa ce si-a vazut fosta prietena in compania altui baiat, a avut o cadere nervoasa ce s-a finalizat la sectia Urgente. Apoi cei doi si-au reluat relatia pe care o aveau de ceva ani buni de zile.
Mirarea mea a derivat insa din discutiile celor din jur, care se intrebau de ce a renuntat fata respectiva la el, cand el ii oferea TOTUL. Acest tot , in perceptia lor, era o situatie materiala mai mult decat buna, un statut social ridicat si iesiri doar impreuna cu el, adica practic o dependenta.
Poftim? Renuntarea la libertatea ta si la identitatea ta este catalogata mai nou ca fiind ceva normal, in conditiile in care vin satisfactii pe alta parte. Faptul ca tu dai la o parte aceste lucruri, pentru ca probabil iti doresti si altceva, pentru ca probabil te-ai plictisit sa depinzi de cineva, inseamna ca esti vreo proasta, ori vreo inconstienta?
Sincer acum, ce viata este aceea in care universul tau se concentreaza in jurul unei singure persoane? Cum poti spune ca traiesti o viata perfecta, daca tu esti vazuta ori numai cu el, ori doar stand in casa?
Si ceea ce m-a frapat si mai tare a fost faptul ca nu doar fetele au pus intrebarea „De ce a renuntat la el, cand ii oferea totul?”, ci inclusiv baietii. Asta apropo de ideea cum ca doar fetele sunt materialiste.
Mi se pare incredibil acest sistem de gandire. Mi se pare incredibil aceasta maniera de a judeca lucrurile. Mi se pare incredibil ca si in ziua de astazi se gandeste ca o femeie ce renunta la beneficiile materiale este nebuna.
Vai, dar cum a putut sa vrea altceva de la viata, cand prin simbioza putea sa aiba ceea ce „toata” lumea isi doreste?! Vai, dar ce nu i-a convenit?! Eh, si ce daca nu prea avea voie sa iasa din casa si sa aiba prietene, avea totul doar!
Unde este dorinta de independenta, de libertate? Unde este emanciparea feminina despre care se tot vorbeste? Unde este demnitatea ta ca om de a nu depinde de nimeni, in afara de tine insuti? Unde sunt principiile si valorile pe care ar trebui, in mod logic zic eu, sa ne cladim viata si intreaga exsitenta?
Cum adica sa stau eu la mila si la dispozitia cuiva? Asta este sclavie, adica nici macar sclavie pentru ca o fac de buna voie. Mai degraba i-as spune prostitutie ascunsa. Da, exact asta este.
Nu afirm ca ea nu l-ar iubi, ori nu l-a iubit. Nu stiu decat ei doi ceea ce s-a intamplat intre ei si cum a decurs relatia si ce anume a provocat despartirea, dar stiu ca societatea judeca stramb si pe model invechit.
Gata, nu mai traim pe vremea cand singura modalitate de a reusi in viata insemna casatoria cu un barbat bogat. Gata, acum cu putin efort putem prin noi insine sa ne atingem idealurile in viata.
Compromisuri exista si vor exista intotdeauna, dar consider ca nu trebuiesc facute cu pretul libertatii tale.
Ce ar fi fost daca ea era casatorita cu el, acesta si-ar fi gasit o alta si ar fi alungat-o fara resentimente din viata lui?
Ar fi ramas fara nimic, plangandu-si de mila, plangandu-si anii pierduti in zadar, in care tot ce ea ar fi facut era sa depinda de el din punct de vedere material, social si ,de ce nu, emotional.
Haideti sa ne maturizam totusi! Haideti sa incercam sa nu mai credem ca asta inseamna totul! Haideti sa il credem pe Cioran cand spune ca „Poti sa ai totul in momentul cand nu mai ai nimic.”!

08 iulie 2009

"Nu te judeca dupa ceea ce esti astazi ci dupa ceea ce poti sa devii maine.’‘

De cand eram mica au existat presiuni asupra mea. Familia, educatoarele, invatatoarea, profesorii si cei care ma cunosc au observat in mine o tanara speranta, o fetita ambitioasa si cu o mare putere si dorinta de cunoastere.
Imi aduc si acum aminte cum am invatat sa citesc. O colega de clasa de la gradinita stia literele si ne citea cat apuca din subtitrarile filmelor de la televizor. M-am dus acasa i-am stresat pe ai mei sa ma invete alfabetul, dupa care citeam singura,noaptea, Pinocchio. De fiecare data cand mi se spunea ca nu pronunt un cuvant corect, ma duceam in camera alaturata si il repetam ori de cate ori puteam, pana cand eram aprobata. Invatatoarea mi-a dat la sfarsitul clasei a IV-a o diploma de merit pentru „cea mai ambitioasa eleva- viitor lider”.
A urmat scoala generala, unde speriata de situatia noua in care ma aflam, am pornit la drum ca o eleva mediocra. In primul semestru notele mele nu erau tocmai la asteptarile parintilor, ori a colegilor ce ma stiau din anii trecuti, cand de fiecare data terminam prima. Am plans, am simtit o enorma presiune asupra mea si m-am ambitionat sa imi depasesc limitele. Am reusit intr-un singur semestru sa imi ajung din urma colegii si sa iau la sfarsitul anului premiul I. Au urmat concursuri, olimpiade, spectacole. Toata lumea avea asteptari foarte mari de la mine, eram eleva care vorbea extraordinar de mult, fara a spune prostii. Citeam carti pe care altii le-ar citi in mod normal in ultimii ani de liceu. Scriam compuneri si comentarii singura. In clasa a VIIIa am devenit presedintele consiliului elevilor, toata scoala ma stia, toti profesorii ma admirau si ma dadeau exemplu. Primul moment in care am dezamagit a fost atunci cand am refuzat sa ma duc la Olimpiada de Geografie. Nu ma simteam pregatita, mi-era frica de faptul ca as putea sa esuez si mi-am primit multe reprosuri din cauza aceasta.
Niciodata nu am fost buna in conditii de stres. Intotdeauna am dezamagit atunci cand stiam ca toti au asteptari de la mine. Prima dovada a fost insasi examenul de capacitate. Olimpica la Limba si Literatura Romana, am reusit sa iau doar 8,25 la examen. Un soc total pentru mama si mai ales pentru profesorul meu. Am depus contestatie si mi-a fost marita nota la 9. Cat am plans si cat de rau m-am simtit in perioada aceea numai eu stiu. Mama era extrem de dezamagita, toti prietenii de familie nu puteau sa creada ca obtinusem note atat de mici la examen. O singura persoana m-a incurajat si m-a facut sa rad din nou, recapatandu-mi increderea in mine. O persoana foarte speciala inimii mele, care pana atunci nu prea imi acordase atentie, tatal meu. A fost singurul, care auzindu-ma plangand la telefon, radea si imi spunea sa ma calmez, caci voi ajunge eu la facultate, iar acolo 9 va fi nota foarte mare.
Am ajuns la liceu. Bineinteles ca debutul a fost similar celui din generala. Aceleasi emotii, acelasi loc in clasament, pana in semestrul al doilea cand mi-am redobandit statutul.
A urmat cel de-al doilea examen important din viata mea, bacalaureatul. Rezultatul a fost ca si prima data mult sub asteptarile mele. De ce mi-a fost mai frica(sa ii dezamagesc pe cei importanti din viata mea) nu am scapat. Doar ca de aceasta data sufletul mi-a fost vindecat de persoane la care ma asteptam mai putin, prietenii mei. De ce spun ca ma asteptam mai putin? Pentru ca am crezut ca le-am inselat asteptarile, pentru ca stiam ce pretentii aveau de la mine si am vazut ce am reusit sa le ofer. Doar ca se pare ca ei m-au inteles. Se pare ca ei si-au dat seama cum sunt eu cu adevarat si ca au realizat ca nu sunt tocmai cea mai rezistenta persoana la stres.
Mi-am dat seama ca am alaturi de mine, persoane mari, foarte mari. Oameni carora le pasa de mine si care au invatat sa ma iubeasca asa cum sunt. Chiar daca din cand in cand imi reproseaza anumite aspecte ale personalitatii mele, stiu ca s-au obisnuit cu mine.
O lume intreaga ma poate judeca si arata cu degetul, ei insa nu o vor face. Ei vor rade alaturi de mine si vor avea in continuare incredere in mine. Ce daca i-am dezamagit o data, ce daca nu am dovedit pana la capat tot ceea ce eu pot, ei ma cunosc si stiu de ce sunt in stare. Ei cred in mine in continuare, iar acesta este cel mai important lucru.
In momentele de fata nu am nevoie de reprosuri, de cuvinte grele si pareri de rau ca mi s-a acordat incredere, ci am nevoie de dragoste si de sustinere. Am nevoie de prieteni.
O lume intreaga imi poate spune ca am dezamagit. O lume intreaga imi poate spune ca nu am fost atat de buna pe cat s-au asteptat ei, dar lumea mea intreaga este alaturi de mine. Lumea mea formata din prieteni stie ca pot si ca aceasta a fost doar o cazatura, ci in niciun caz o prabusire.
Va multumesc! Va multumesc ca ma tineti de mana si ma ajutati sa ma ridic! Va multumesc ca imi sunteti alaturi si ma incurajati sa imi vad de drum! Va multumesc ca atunci cand plangeam disperata spunand ca sunt doar o proasta, o idioata ce lasa impresia de fata desteapta, mi-ati deschis ochii! Va multumesc ca m-ati luat de mana si mi-ati atins sufletul!
Va multumesc ca nu m-ati judecat dupa ceea ce sunt astazi, ci dupa ceea ce pot sa devin maine!

07 iulie 2009

Stop existing and start living!

Ce am facut? In ce ne-am transformat? Ce fel de bestii si demoni ne domina si ne coordoneaza pasii in viata?

Cum am ajuns in stadiul acesta atat de avansat de degradare sufleteasca? Unde s-a dus omenia? Unde a disparut dragostea? Unde se afla compasiunea? Unde sunt copiii din noi ce visau la o lume de poveste?

Instinctul nostru de supravietuire s-a transformat in instinct de inavutire. Vrem TOTUL cat mai repede si cat mai usor. Calcam pe cadavre, ucidem vise, oameni, plante, animale. Ucidem tot ceea ce inseamna viata, pentru niste hartii pe care oricum nu le luam cu noi dupa ce murim. Ne ucidem spiritul si traim in starea de hoit, inconjurati de putrefactie si duhoare. Nu ne este sila? Nu ne vine sa vomitam cand ne vedem in ce conditii am adus lumea?

Si animalele ucid si plantele ucid, dar la ele totul are o limita. Ele asigura un echilibru, noi asiguram un dezastru. Chiar atat de orbiti suntem de bani incat sa nu ne dam seama ca puterea nu sta in mainile noastre, ci in energia planetei pe care traim?

Pamantul niciodata nu va pierde. Terra intotdeauna isi va asigura echilibrul si daca acest echilibru va fi disparitia rasei umane cu siguranta se va ocupa de aceasta.

Cum putem sa ne complacem in mizerie si dezastru? Unde este frumusetea? Unde este muzica? Unde este arta? Unde sunt oamenii?

Va rog frumos sa imi spuneti!Ii caut, vreau sa ii aduc la viata si vreau sa lupt alaturi de ei. Vreau sa cred ca lumea se construieste pe vise, nu pe cosmaruri. Vreau sa cred ca demnitatea si bunul simt sunt adevaratele valori. Vreau sa cred ca frumusetea porneste din suflet si se raspandeste la exterior. M-am saturat de mere ce arata extraordinar pe dinafara, iar inauntru sunt putrede si mancate de viermi.

Lasati-i pe cei care inca mai vad cu ochii sufletului sa nu isi piarda vederea. Lasati-i pe cei care viseaza si cred sa construiasca. Asa a inceput totul, de la un vis, de la o idee, de la increderea ca se poate. Da, lumea este rea. Da, lumea este cruda. Da, dar copilul din noi inca nu a murit si cu putin efort il putem face din nou sa simta inocenta pe care tot incercam noi sa o seceram din fiintele noastre.

Exista dragoste. Exista si oameni. Trebuie insa sa incepem sa vedem acest lucru in noi, pentru ca apoi sa ni se deschida cu adevarat ochii si sa privim in jurul nostru.

Eu cred ca se poate. Indiferent ce imi vor spune toti “binefacatorii” din jurul meu. Refuz sa imi alterez sufletul. Refuz sa omor copilul din mine care visa ca intr-o zi va vindeca pe toata lumea, care credea in unicorni si in basme. Eu nu imi voi omori cei doi ochi mari ce ma privesc cu sufletul. Nu voi permite ca un monstru din exterior sa loveasca fetita cu pampon rosu si sa o inraiasca. Imi datorez in primul rand mie acest lucru. Indiferent ca societatea ma va obliga sa imi aleg masti pentru supravietuire, dincolo de acestea se va afla copilul care am fost. Ochii mei vor pastra sclipirea, iar inima mea va cultiva dragostea.

Si cu atat mai mult, nu voi calca in picioare visele si idealurile marete ale celor din jurul meu. Voi fi acolo sa ii sustin, pentru ca mi-am dat seama de multa vreme ca omul este o fiinta sociala si traieste prin oameni. Oamenii sunt cei care il fac sa existe. Iubirea este cea care il alimenteaza. Putem traim cateva minute fara aer, cateva zile fara apa, cateva saptamani fara mancare si doar 3 luni fara oameni.

Amanuntele pecuniare, beneficiile materiale ne pot face doar sa traim in lux, dar in momentul in care ambitia pentru a le avea depaseste barierele bunului simt se ucide spiritul. Degeaba existam daca NU TRAIM!

Stop existing and start living!

P.S.: Acest post a inceput sa se contureze in mintea mea ascultand muzica lui Michael Jackson. Iti multumesc ca ai existat si ca m-ai invatat ca indiferent de varsta, mereu putem fi copii. RIP! Long live The KING!



04 iulie 2009

Ladies and gentlemen, please place your bets!

Pasiune. Nebunie. Splendoare. Dragoste. Nori. Rai. Foc. Iad. Si pretul platit?!

Cum se face ca de cele mai multe ori in viata ne indragostim de persoanele care nu simt acelasi lucru pentru noi? Ce anume ne atrage la ele? Este “indragosteala” sau adrenalina? Faptul ca nu ne sunt la “indemana” le face fascinante, ori sunt ele insele cele care ne prind in mrejele lor prin tot ceea ce reprezinta?

Ma aflu la o varsta a “marilor descoperiri pe planeta iubirii”. Prietenele mele sunt si ele in aceeasi situatie. Ne plangem una alteia ca am vrea sa traim si noi o iubire mistuitoare, o iubire care sa ne lase fara aer si multe bla-bla-uri de genul. Apoi stam si ne gandim ca totusi parca nu am vrea sa suferim si sa dam peste vreun badaran care sa ne calce in picioare sentimentele si demnitatea.

Si atunci unde este echilibrul? Si atunci cum putem sa spunem ca suntem pregatite pentru ceea ce vrem?

Oricat am visa si fabula noi despre mica/marea/prima etc dragoste, cred ca acest sentiment este unul dintre putinele lucruri cu adevarat imprevizibile in viata. Nu avem cum sa ne indragostim la comanda, ori cum sa ne placa o anumita persoana dupa ce am bifat X-urile necesare pe lista de calitati. Este un joc de noroc. Risti si castigi, ori risti si pierzi totul. Partea proasta in toata povestea asta este faptul ca nu tu hotarasti daca vrei sau nu sa joci. Mai degraba tu esti miza. Iubirea te arunca pe masa de joc si apoi astepta ca ruleta sa se opreasca. Si aici intervine norocul? Nu. Cred ca aici intervine destinul.

Imi place sa cred ca intre dragoste, destin si om exista o colaborare foarte stransa. Adica: dragostea se aseaza la masa de joc, iti ofera tie libertatea de a te pune miza cu valoarea dorita, iar destinul invarte ruleta pentru tine avand grija ca el sa nu iasa niciodata in pierdere. Totusi ai si tu un cuvant de spus in toata povestea asta. Daca miza ta este mica, atunci degeaba te astepti la un castig mare, dar te consolezi in cazul in care ai pierdut caci pagubele au fost minore. Daca miza ta este mare, atunci tine-te bine pentru ca poti sa pierzi mai mult decat totul.

Ce ne facem in cazul in care nu stim ce si cat vrem sa pariem, iar apoi ne trezim in situatia de a nu ne conveni castigul, ori de a nu suporta infragerea.

Of, de ce trebuie sa fie totul atat de complicat? Sau este totul prea simplu, iar noi din obisnuinta facem tantarul armasar?

Forme de iubire

"- Daca m-as ingrasa, pentru ca mananc mult sau as slabi foarte tare, pentru ca mie imi plac slabanoagele nu m-ai mai iubi? - Ba te...