24 aprilie 2008

Sunt roman, deci stiu de toate!






Vorbeam zilele trecute cu o tipa care este clasa a XII-a si care la un moment dat ma intreaba unde vreau sa dau, normal ca i-am raspuns „Jurnalism”, apoi am fost lovita in plin de reactia ei, care suna cam asa:”Eu nu inteleg de ce sa faci o facultate cu care oricum nu faci nimic, ce daca eu am talent la scris nu trebuie neaparat sa fac Jurnalism. Ma duc la un ziar, le place alora de mine si gata.”
Sincer ii inteleg pe cei din generatiile trecute sa aiba astfel de reactii, dar si tineretul?
Pai da, asa stiu si eu sa fac multe, dar daca imi place ceva cu adevarat urmaresc sa ma specializez in acel domeniu, nu sa raman la conditia de „am talent”. Asa si daca am talent ce? Ma multumesc sa scriu niste articole de duzina si ma numesc jurnalist. De cand asta? E o diferenta intre amator si profesionist. Daca sunt pasionata e fotografie, asta inseamna ca sunt fotograf profesionist? Nu am nevoie de niciun curs, nicio specializare, nimic? Dar ce popor dotat suntem.
Eu zic sa desfiintam scolile, facultatile ca si asa suntem buni la toate. La ce iti mai trebuie facultate de informatica? Toti stim sa aprindem si sa stingem un PC, invatam noi pe parcurs si programari. De ce sa mai face facultatea de matematica? S-au inventat calculatoarele. De ce sa mai facem Arhitectura? Sunt programe cu sutele. De ce sa mai facem Jurnalismul? Romanul s-a nascut poet si a crescut scriitor.
Nu imi doresc la facultate sa ma specializez pe Jurnalism, ci nu fiindca as considera ca e pierdere de vreme, doar ca nu consider ca am calitatile necesare. Oricum stiu ca specializarea mi-o aleg abia dupa 2 ani, deci am timp suficient sa vad unde ma incadrez mai bine. Consider , la momentul actual, ca m-as descurca mai bine ca PR, dar asta nu inseamna ca daca am abilitati organizatorice, sunt un bun orator nu trebuie sa ma mai duc la facultatea aceasta.
Mai bine sa stiu eu un lucru si bun, decat 1000 si alea doua procente mai sus de satisfacator. Da, stiu, sunt idealista, cu o asemena gandire o sa mor de foame bla bla si bla si bla. Lasa, fii tu destept/a si priceput/a la toate, ca eu ma multumesc sa fiu cea mai buna in domeniul meu.
Oricum o publicatie, sau o firma care se respecta cu adevarat nu v-a angaja niciodata un „amator” bun la toate.
Mai iesiti, va rog frumos, din gandirea asta de cutie ca in ritmul acesta ramanem noi la statutul de mediocri si nu avansam pe scara sociala. Incercati sa depasiti pragul de „bun” si sa il atingeti pe cel de „foarte bun”, care , va asigur, nu poate fi in douazeci de domenii.
Hai, spor la lucru si succes in perfectionare!

07 aprilie 2008

Esti liber!


"Plimbandu-ma prin parc, printre frunzele vestede am zarit un suflet ranit cu aripile frante, cu cicatrici adanci si urme de talpa. Era un suflet plapand, un suflet pur de copil, pierdut si ranit.L-am ridicat incet, l-am privit un timp apoi l-am apropiat de buze si l-am sarutat. Aveam acum in palme un suflet aproape inghetat cu aripi frante si cicatrici adanci. Nu stiam ce sa fac, voiam sa il asez la loc si sa plec mai departe gandindu-ma ca pana la urma l-ar fi gasit altcineva.
Nu era sufletul meu, nu era problema mea, nu aveam nevoie de o complicatie in plus. Ma uitam la el cum se incalzea in palmele mele si mi-am urat egoismul, mi-am urat nepasarea. Am inceput sa plang si lacrimile fierbinti udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adanci si urme de talpa. Am privit cu uimire cum urmele talpilor dispareau spalate de lacrimile mele si atunci am aflat in mine raspunsul. L-am sarutat din nou si l-am asezat alaturi de sufletul meu. L-am incalzit cu dragoste, l-am hranit cu dezmierdari, l-am spalat cu lacrimi si i-am vindecat ranile sarutandu-i-le. L -am pastrat inauntrul meu incercand sa il ascund de durere.
Nu a fost deloc usor, au fost momente in care sufletul acela chinuit aproape renunta la viata, au fost momente in care eu aproape renuntam la lupta. Dar zilele au trecut si foarte incet sufletul acela ranit si cu cicatrici adanci a inceput sa se vindece. Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subtiri si fara urme de talpa. E acelasi suflet pur de copil pe care durerea nu a reusit sa il schimbe. A venit clipa in care sufletul gasit isi va lua zborul punandu-si la incercare aripile noi . Imi deschid acum palmele iar el se inalta timid spre ceruri albastre, spre stele noi, purtat de adieri noi. Il privesc cum planeaza lin, cum se indeparteaza tot mai mult de vechiul adapost. Plang si acum ca si in prima zi dar lacrimile mele sunt de aceasta data lacrimi de fericire. Iubesc sufletul acesta atat de mult incat il pot lasa sa zboare.
E poate prima oara cand iubesc. Nu simt durere, nu simt regrete, nu ii reprosez plecarea. Ma uit doar la el cum pleaca si stiu ca nu va uita niciodata nici palmele mele, nici sufletul meu. Zboara suflet drag, iubirea mea iti va veghea somnul, lacrimile mele iti vor spala urmele de talpi, buzele mele iti vor saruta cicatricile, iar palmele mele iti vor fi oricand adapost!
Te iubesc atat de mult incat te pot lasa sa zbori liber, fara sa vreau sa te inchid in colivia de aur a unei relatii. Poti pleca acum, iti simt nerabdarea, te simt frematand. Ai vrea sa ramai, iti e mila de mine. Imi vezi lacrimile, palmele goale si sufletul singur. Dar nu iti fie teama , nu am nici aripile rupte, nici cicartici adanci, nici urme de pasi .
Imi apartii si iti apartin, ma regasesc in zborul tau, in fiecare bataie de aripa, te regasesc in fiecare lacrima, ne regasim in fiecare vis. Nu trebuie sa te ating ca sa te simt, nu trebuie sa fi in fata mea ca sa te privesc. Nici timp ,nici distanta si nici oameni nu pot ne pot desparti. Esti in aer, in razele soarelui, in lumina lunii, in sangele meu, in fiecare respiratie, in fiecare bataie a inimii mele
Esti tot ce sunt, sunt tot ce esti.
Adio suflet liber de copil, mereu voi fi cu tine."

Forme de iubire

"- Daca m-as ingrasa, pentru ca mananc mult sau as slabi foarte tare, pentru ca mie imi plac slabanoagele nu m-ai mai iubi? - Ba te...