18 martie 2008

Totul meu, putinul sau nimicul altuia!


Sambata mi-am dat seama cat pot sa fiu de superficiala si nedreapta. Sambata mi-am dat seama cat de demni de mila suntem cu totii. De ce?
Am auzit povestea cuiva destul de apropiat familieil mele. Am auzit cum un copil de 14 ani care sufera de un retard mintal este de o caldura sufleteasca si de o prietenie iesita din comun, cum se poate bucura cu toata inima pentru simplul fapt ca poate merge, ca isi ia tatal in brate pe care il pipaie constant sa se asigure ca este langa el, cum se mandreste pentru simplul fapt ca are buletin, cum rade doar ca rad si cei din jurul lor, cum traieste frumos, cu suflet bun.
Mi-au dat lacrimile si am realizat ca astfel de persoane nu sunt demne de mila si induiosarea noastra pentru ce viata duc, ci noi insina. Noi astia sanatosi, cu 2 picioare sanatoase, perfect functionabile, cu o vorbire clara coerenta, cu tot ce aveam si nu stim sa pretuim. Suntem superficiali si nu meritam darul acesta numit viata. Cum putem noi sa ne inraim doar ca am iubit de cateva ori si am fost deceptionati, doar ca prietenii ne-au insealt asteptarile, doar ca nu a fost tot timpul asa cum am vrut, ca nu am avut bani suficienti, resurse necesare? Pur si simplu cum?
Cum poate un copil care abia vorbeste, abia merge, sa aiba atata suflet, atata dragoste pentru viata si pentru cei care ii sunt alaturi? Cum poate sa se poarte atat de sublim cu o persoana pe care o vede foarte rar, in loc sa ii reproseze absenta sa de lunga durata? Cum poate sa zambeasca cand nu are lucrurile elementare?
Asta da lectie de viata. Nu mofturile noastre zilnice ca nu am bani de benzina, de cumparat toale, nu am ultimul telefon mobil si asa mai departe. Adevarul este ca pana cand nu ai o persoana alaturi, un exemplu elocvent ca acest copil, oricat ai vedea la striri, in presa nu poti sa realizezi ce inseamna.
Sa imi fie rusine ca eu m-am transformat intr-o fiinta inchisa, rece si retractara, doar ca nu a fost viata mereu buna cu mine. In loc sa realizez ca am tot ce imi trebuie sa fiu fericita, eu ma preocup in ce sa mai gasesc o sursa pentru nefericirea mea.
Eu merg. Eu pot gandi. Eu pot vorbi. Eu pot sa tin calumea o lingura in mana. Eu pot sa imi controlez muschii fetei si sa inchid gura. Eu pot atatea lucruri pe care altii doar le viseaza, dar nu ii impiedica sa se bucure de putinul pe care il au, si tot eu ma plang.
Penibil. Nu exista cuvinte suficiente sa zic ce dovada de lasitate si de stupiditate dau in fata vietii, iar acest eu nu ma vizeaza doar pe mine, cea care acum scrie(am uitat sa zic si amanuntul asta... Eu pot sa scriu) ci pe toti cei aflati in situatia mea.
Ce v-a facut rai? Ce v-a facut ranchiunosi? Ce v-a facut invidiosi?
Ce? Simplu! Prea mult bine. Asta este trebuie sa recunoaste... pe zi ce trece incepe sa ni se urasca cu binele... ori asta e de-a dreptul incredibil.
Nu cate kg ai in plus si in minus, nu cate haine din noua colectie ti-ai cumparat, nu cate electrocasnice de ultima generatie posezi ar trebui sa conteze ca tu sa fii OM... ci simplu fapt ca acum inspiri si expiri, ca acum poti sa citesti ce am scris eu aici (in cazul meu ca pot sa scriu ce cititi voi), ca poti sa vezi, ca poti sa vorbesti, ca poti ceea ce nu toti au fost binecuvantati sa aiba.
Uneori cred ca noi nu meritam toate privilegiile astea pe care noua ni le-a dat viata, iar pe altii i-a privat. Noi cei care le avem nu le pretuim, iar ei cei care au foarte putin sau deloc din ele se bucura la maxim de orice lucru,actiune care pentru noi inseamna banal.
Sincer? Comentariile sunt de prisos in cazul acesta, faptele si dovada ca putem sa invatam de la cei care chiar au ce sa ne invete, este tot ce conteaza.

04 martie 2008

“Dragostea este o boala fara de care nu esti sanatos.”


“Dragostea este o boala fara de care nu esti sanatos.”
(Alexandru Paleologu)


Dragostea este o boala a sufletului, care te duce la suferinta, te chinuie, iti macina sufletul, dar fara ea nu poti trai… Frumusetea si unicitatea acesteia consta in tocmai acest lucru, in faptul ca pentru a ajunge la ea si a atinge fericirea, apogeul vietii, trebuie sa infrunti numeroase obstacole si piedici.

Este ca o boala… incepe din nimic… urmeaza o convalescenta grea si dureroasa, se termina greu, dar intodeauna iti va ramane in minte. Dragostea reprezinta cel mai frumos lucru din lume care te duce la suferinta. Este o boala pe care daca nu o tratezi, se agraveaza si ca orice floare, daca nu o uzi, se ofileste.

Iubirea este izvorul vietii, iti confera oxigenul necesar pentru a supravietui. Asa cum trupul nu poate trai fara oxigen, nici sufletul nu poate trai fara iubire. Fara dragoste, esti pustiit, simti ca nu ai pentru ce trai, esti un nimic; cu ea te hranesti, este singura care reuseste sa ne faca impliniti, sa ne umple sufletul si viata cu sperante, vise, iluzii. Dar asa cum ne umple de sperante si vise, intr-o clipa toate acestea se pot narui, se pot distruge si revii un om obisnuit, cu probleme, la viata dura din zilele noastre. Dragostea te face sa vezi lucrurile in roz, esti mai vesel, simti ca toata lumea e a ta si ai puterea de a infrunta orice boala. Atat timp cat avem dragoste, putem spune ca avem orice, sanatate, fericire. Cand suntem indragostiti, ne simtim ca intr-un colt din Rai, ca intr-o poveste cu zane si printi, si ne imaginam pe noi ca fiind personajele principale, si credem ca vom trai fericiti pana la adanci batraneti. Dar intr-o clipa, totul se poate schimba. Toata lumea noastra dintr-un basm se poate transforma in o lume obscura, neagra, unde nimic nu mai e frumos sau conteaza. Avem sufletul plin de durere, lacrimile curg fara oprire, ca si cum ar izvora dintr-un ocean de tristete; parca suntem sfasiati in interior de o haita de lupi infometati, ca si cum cineva ar fi strapuns o mie de cutite in sufletele noastre. Aceasta dragoste neimpartasita lasa rani adanci in suflete, lacrimile varsate vor ramane ca niste pete in inima, fiind ca o boala fara leac. Dragostea insasi este o boala, pentru care insa nu s-a gasit leacul.

Inainte de a trai o iubire perfecta, implinita, trebuie sa trecem prin mai multe deceptii, pentru a putea profita la maxim de dragostea adevarata, asa cum trebuie sa fim si bolnavi, pentru a ne putea bucura si mai mult de sanatatea noastra. Dragostea echivaleaza cu sanatatea, fara aceste doua lucruri nu am putea trai. Nici un doctor nu ne poate vindeca de boala si durerile sufletului. Este ca o sageata care iti face rani de foc, sufera cel ce iubeste si cel iubit isi bate joc.

Iubirea isi are radacinile in existenta umana, tocmai acolo, in inconstient, unde contrariile se unesc, unde granita dintre boala si integritate se dovedeste a fi fragile, unde capacitatea de a judeca dispare, dar unde se poate sa fie si cautata originea nemultumirii fata de viata, a nostalgiei, a sentimentului de singuratate, a dorintei de implinire, de desavarsire, acolo unde se gaseste originea suferintei umane si, pana la urma, sensul vietii, punctul de plecare. Nu trebuie sa ne fie frica de iubire sau de suferinta, pentru ca fac parte din viata noastra si fiecare trece prin asa ceva macar o data in viata. Ne sperie gandul ca am putea suferi sau plange, dar dupa furtuna vine si soarele, asa ca dupa orice suferinta, vine si implinirea visului de iubire si ne simtim fericiti, impliniti. Dar oamenilor le e frica sa fie raniti sau sa le fie tradata increderea, de aceea se inchid in ei, decid sa priveasca lumea din jurul lor cu suspiciune, le e frica sa daruiasca fara sa stie daca vor primi inapoi. Dar, in iubire nu e vorba despre ce primesti sau cat primesti, ci despre ce dai si mai ales cat dai. Cu cat oferi mai multa iubire, cu atat ai parte de mai multa si cu atat esti mai fericit. Iubire nu asteapta nimic in schimb, este pura si de aceea nu trebuie sa irosim nici o clipa fara sa iubim, ci sa profitam de orice moment pentru a iubi. O farama de iubire ne poate schimba viata. Iubirea este risc. Riscul de a te pierde in celalalt fara sa te mai regasesti, riscul de a suferi, riscul de a te opri, dar si posibilitatea de a te adanci in celalalt si de a sti sa va regasiti impreuna, mai plini de viata. Dragostea ne aduce lumina in intunericul sumbru al vietii. In acelasi timp, iubirea este proiect. Este menita mortii, daca nu este inserata intr-un itinerar, daca nu face parte dintr-un drum ce trebuie strabatut.

Cel mai trist lucru este ca nu ne putem alege de cine sa ne indragostim, si de cele mai multe ori,sufletul ti-l ia acela care nu are nevoie de el. De aici vine suferinta si durerea sentimentului de neimpartasire a dragostei. Pe cat de frumoasa si duioasa este dragostea, pe atat de chinuitoare este suferinta provocata de neimplinirea idealului de iubire, pentru ca fiecare om spera la o iubire perfecta, la sufletul pereche. Fiecare il are, dar trebuie sa stim sa fim rabdatori pentru ca, undeva cineva ne asteapta. Dar acest drum, pana la intalnirea persoanei predestinate, este unul anevoios, cu obstacole, presarat cu durere, intunecos.Dar la capatul acestuia este o mica luminita care ne aduce fericirea, adevarata fericire.Fericirea este la un pas de tristete, ne simtim fericiti cand ne indragostim, cand simtim primii fiori ai dragostei, dar totodata suntem la pamant cand realizam ca persoana de care ne-am indragostit nu este cea potrivita pentru noi.

Dragostea este un subiect inepuizabil, fiind un sentiment vital pentru noi. Inchei aceasta scurta compunere cu un citat din Corinteni, “Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.”

Cu timpul...


Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi si nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete...
Ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatate drumului.
Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea multa, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata.
Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut
Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.
Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.
Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.
Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari pot.
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate.
Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.
Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.
Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai.
Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.
Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.
Dar din pacate, se invata doar cu timpul...
(asta e culeasa de pe net, nu e a mea, dar nici nu stiu a cui este, eu doar o promovez)

01 martie 2008

Ultima zi de minora!


Nu imi vine sa cred a venit si ziua asta. Cat nu am asteptat-o, cat mi-am dorit sa treaca din ce in ce mai greu timpul, iar acum stau si ma uit cum trec secundele fara sa am vreo putere asupra lor.
O mie de emotii imi strabat acum trupul. Imi pare atat de rau ca au trecut asa repede 18 ani din viata. Cresc. Copilaria mea s-a dus. Adolescenta mea e pe duca. Urmeaza tineretea si maturitatea, care imi vor oferi un ciclu plictisitor de viata. Ce o sa fac? O sa am un serviciu, o sa ma marit, poate o sa fac si un copil, iar viata mea se va invarti in jurul lor. Nu vreau asta. Imi place sa duc lipsa de griji, sa profit din plin de ceea ce imi doresc pentru ca stiu ca am timpul necesar.
As vrea sa fie Iut aici... si Victor. Of, Iutul meu, azi ar fi trebuit sa fie o zi fericita din viata mea in care sa ma pregatesc de petrecerea de majorat, in care sa zambesc nu sa plang. Mi-e dor de mor de tine, de ce nu esti langa mine? Imi doresc enorm sa te simt langa mine, sa fii langa mine, sa ma strangi in brate si sa ma pupi. Mai ales ca acum cateva zile fiinta care din punct de vedere biologic imi e tata m-a dezamagit mai mult decat ar fi trebuit sa o faca vreodata.
Cum a putut tocmai cel ce trebuia sa imi fie tata, care castiga mii de euro, sa imi trimita de ziua mea 100, cand anul trecut mi-a trimis dublu? Pentru mine a incetat sa mai exista in momentul in care am luat banii. Nesimtirea si zgarcenia de care a dat dovada, acum in prag de ziua mea cand fac totusi 18 ani, au omorat tot. De ce i-am acordat iar incredere? De ce m-am asteptat ca schimbarea pe care o afisa sa fie de durata? Nici nu merita sa comentez macar ceva, e totusi luna martie, e 1 martie, e 2 martie, e 8 martie si a considerat ca din miile sale de euro, 100 or sa acopere tot. Niciodata nu mi-ai oferit nimic, tata. Nici bani, nici bunuri, nici dragoste, nici macar pe tine. Nu meriti tot ce am in suflet pt tine. Nu meriti sa iti zic tata, deoarece niciodata nu ai fost! De la 5 ani m-ai abandonat, intotdeauna ai crezut ca daca ma vezi o data pe an, imi dai un telefon de ziua mea(daca iti aduceai aminte, ca atunci cand am implinit 16 ani ai uitat) si imi trimiti o suma derizorie pe post de pensie alimentara si rar in plus de sarbatori, iti achiti toate datoriile. Ei bun, uite ca nu. Uite ca am invatat sa traiesc fara tine si acum eu sunt cea care te va abandona. Intotdeauna se intoarce roata, iar tu nu ai nicio scuza ca sa o poti opri.
Tu, Iut, ai fost cel care mi-a vegheat pasii de la 5 ani pana la 13. Cand tu ai murit, intreaga lume din jurul meu s-a daramat. Am pierdut totul intr-o singura zi, 22 iunie 2003. Simt ca fara tine nu exist. Mi-e greu fara sfaturile tale, fara bunatatea ta, fara felul tau de a fi tata, fara ceruturile tale. De ce a trebuit sa pleci asa devreme? Nu eram pregatita. Mi-ai promis ca o sa fii langa mine cand o sa fac 18 ani. Unde esti? Mi-ai promis ca o sa ma tii de mana in prima zi de facultate. Unde vei fii? Cand te-am pierdut pe tine am pierdut totul, mi-am pierdut lumea. Nu pot sa cred ca am ajuns aici. Nu pot sa cred ca se fac 5 ani aproape de cand nu mai esti.
Stiu ca altora le e greu sa intelega ce e in sufletul meu si de ce atata indarjire sa nu fac 18 ani, dar ei nu realizeaza ca eu stiam ca ar fi trebuit sa urmeze lucruri frumoase, ce mi-au fost promise, dar care acum nu mai pot fi realizate, deoarece persoana ce trebuia sa le faca nu mai e.
Tii minte cand iti ziceam ca daca vei muri am sa trag de tine pana cand te vei scula din morti? De ce nu esti aici? De ce ai murit? De ce m-ai lasat orfana? De ce, Dumnezeu, nu a fost acolo sa te salveze?
Vreau sa fiu puternica, vreau sa razbat, dar pierd mereu lucuri dragi din viata si sursa mea de putere incepe sa se epuizeze.
Victor, tu care imi ziceai acum 2 ani ca o sa fii mereu aici, ca daca am nevoie de ceva sa apelez mereu la tine, ca daca vreau la liceu in Constanta sa vin la tine ca ai tu grija de mine. Mi-ai promis ca in vara lui 2006 o sa ma duci in toate cluburile din Constanta, ca o sa ma iei la tine in toamna la liceu. Nici tu nu ai putut sa te tii de cuvant. Ai murit in accident de masina, in conditii stranii.
Cum se face ca toate persoanele care mi-au promis lucrurile pe care mi le doream, au murit inainte sa se tine de promisiune?
Parca e un intreg complot. Ce vreau eu, ce imi fagaduiesc altii sa nu se realizeze. Ma simt asa de aiurea. Am vrut sa nu fac 18 ani, uite ca fac. Am vrut sa fie Iut cu mine, nu e. Am vrut sa il am macar pe Victor aproape, nici pe el nu il am.
Da, recunosc am alte persoane langa mine in compensatie, dar totusi... eu nu pe ele le-am vrut, nu pe ele le-am cerut.
Nu zic ca nu tin la ele, ca nu le iubesc, ca nu mi-ar fi greu fara ele alaturi, dar mi-as fi dorit mai tare ceea ce nu mai am.
De ce trebuie acum sa plang, in loc sa rad din toata inima? De ce nimeni nu intelege ca nu imi doresc cadouri de ziua mea, ci fiinte care sa imi fie alaturi? Cu ce ma incalzeste ca voi primi lucruri care sa imi ramana in amintire, cand eu stiu ca imi lipsesc lucruri ce au ramas in amintire?
As vrea sa ma intorc in timp si sa ma nasc din nou. Sa stiu sa profit mai mult de cei pe care ii aveam alaturi. Sa pot sa impiedic sa se imbolnaveasca sau sa faca accident de masina. Stiu ca „nemultumitului i se ia darul”, dar mie mi s-a luat si ceea ce ma multumea...
Cu mama situatia e mai schimbatoare ca vremea. Azi ne certam la cutite, maine ne luam in brate si ne pupam si nu e bine. O sa ajunga desert, pentru ca e exact procesul de dilatare si contractare a rocilor ce devin nisip.
Si ca peisajul sa fie complet auzi versuri ce au intrat acum in playlist: ” Don't leave me in all this pain Don't leave me out in the rain Come back and bring back my smile Come and take these tears away I need your arms to hold me now The nights are so unkind Bring back those nights when I held you beside me Un-break my heart Say you'll love me again Undo this hurt you caused When you walked out the door And walked outta my life Un-cry these tears I cried so many nights Take back that sad word good-bye Bring back the joy to my life Don't leave me here with these tears Come and kiss this pain away I can't forget the day you left Time is so unkind And life is so cruel without you here beside me Without you I just can't go on.”
E greu de descris in cuvinte ce se intampla acum in sufletul meu. E greu de gasit expresiile potrivite sa redau durerea si tristetea. Dar viata merge inainte, iar eu cica trebuie sa merg cu ea. Dar ce rost are? Mai are vre-un rost? Trecut a fost cum a fost, prezentul este cum este, chiar mi-e greu sa ma gandesc viitorul cum va fi, cand am in fata ceea ce am.
Tot timpul care mi-a ramas din viata...

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...