29 ianuarie 2008

Eu pt mine, tu, daca se poate, la fel!

Astazi, daca nu esti cat mai arogant, mai ironic, mai nesimtit si mai tupeist (in sensul exagerat) pur si simplu nu existi.
Diplomatie, respect, acceptare sunt deja termeni ce tind sa devina arhaici. Nu mai conteaza sa poti sa te adaptezi si sa te integrezi intr-o societate, important e sa fii TU sus, cat mai sus, sa fii TU pentru tine, daca e posibil numai pentru tine, restul lumii chiar nu conteaza.
Asa am ajuns sa ne intrebam: de ce nu ma intelege nimeni? De ce nu ma ajuta nimeni? De ce cand ai mai mare nevoie de cineva, nu gasesti persoana respectiva etc.?
Raspuns: din cauza noastra, si vorbesc in termeni generali, nu particularizez.
Ne lipseste si respecul de sine. Dovada cea mai clara este internetul. Cati dintre noi nu dam atentie greselilor de tipar, de ortografie, de orice gen si preferam sa il obligam pe celalalt sa inteleaga si sa interpreteze cuvintele scrise de noi, din prea mula comoditate?
Ne suna cineva si intre timp apare ceva nou la orizont? Expediem rapid persoana de la telefon si ne ocupam de noua aparitie, care nu trebuie sa fie neaparat un factor important, dar oricum mai important decat interlocutorul nostru.
Daca cineva ne contrazice, sau pur si simplu ni se pare noua ca nu ne convine pozitia si punctul sau de vedere, stim sa ne facem auziti prin satira, prin tipete si urlete, prin orice cale mai putin cea amiabila( chiar daca dicutia incepe pe un ton normal, spre final vrem, nu vrem tot ajungem sa avem un timbru vocal cu mult peste decibelii initiali)
Exemple si cazuri ar fi si sunt, de fapt si de drept, cu miile. Grav este ca a ajuns sa ni se para normal sa fim cat mai rai, cat mai egoisti si solitari, ori asa destinatia este Neanderthal.(adica nici macar, ca atunci tot existau grupuri, restranse ce-i drept, dar in care se ajutau unii pe altii, pentru ca altfel erau sortiti pierzaniei). O sa inventam noi o alta era, pentru ca deja incepem sa ne lipsim de cel de langa noi. Tehnologia ne ajuta, internetul ne ajuta, toate ne ajuta mai putin semenii nostrii.( urata concluzie)
Hei, trezirea! Azi e prima zi din restul vietii tale, invata sa socializezi, invata sa ai prieteni adevarati, sa ai elemente cu ajutorul carora sa iti completezi viata.
Esti prea lacom, artagos, malitios si te mai si complaci in situatia asta? Atunci stai in lumea ta ca este mai bine.
Am zis!

24 ianuarie 2008

TE-AI RATACIT in CER!


Acum 2 seri am prins un moment de aduceri-aminte in bucatarie cu ai mei.

Am aflat dupa 4 ani si 7 luni ca eu am fost cea care mi-am dat seama ca taticul meu, Iut, avea tumoare craniana, ca eu am observat prima ca nu mai este rational, ca incepuse sa greseasca cuvintele in integrame si am pus totul pe seama oboselii. Ingrijorata i-am zis mamei mele care s-a dus sa il intrebe ce se intampla si atunci Iut a avut o durere insuportabila de cap si si-a dat singur verdictul... cancer la cap.

Atata forta cata am vazut in omul acesta nu stiu daca voi mai fi capabila sa intalnesc vreodata.

Doctor fiind, si inca unul foarte bun: sef de promotie, diploma de absolvire cu 10, nu a fost capabil sa isi dea seama din timp ca sufera de cancer de prostata. In momentul cand a descoperit primele simpoteme si-a zis ca e doar o prostatita nesemnificativa. A aflat cu stupoare ca de fapt era cancer in stadiul 3 spre 4, adica faza terminala.
A incercat tratamente, injectii in abdomen, citostatice, incepuse deja sa isi faca singur injectiile pentru prelungirea vietii, numai blestemata aceea de operatie refuza sa si-o faca. Era mandria lui de barbat.

Cu 3 servicii: la comisariat in Constanta, in santier si la Primaria Mangalia, incerca sa isi vada de viata ca si cum nimic nu s-ar intampla sau se va intampla. Pana intr-o zi din aprilie cand in drum spre Constanta a avut un accident de masina grav. Masina distrusa ¾ , dar nicio fractura... doar o usoara lovitura la cap.

Lovitura ce s-a transformat in tumoare.

Incepuse sa uite, avea mereu nevoie de cineva sa il ajute sa lege propozitii, avea halucinatii si dureri ingrozitoare de cap.

Tumorile craniene au un ritm de crestere foarte mare si deja trecuse cam o luna de la data accidentului. Avea insa o solutie sa intarzie moartea: operatia. La Spitalul Militar din Bucuresti avea foarte multi prieteni, fosti colegi de facultate, care stiau ca este un risc extrem si ca sunt sanse minime si nimeni nu voia sa il opereze. Dar el avea nevoie de o noua sansa de viata, nu ne putea lasa inca singure. A gasit la Bagdazar sufletul dispus sa isi asume riscul, tot ce il despartea era semnatura fiicei sau a sotiei legitime.

Initial ne mintea ca fara operatie mai traieste 6 luni de zile, dar de fapt erau 3 saptamani. Fata lui nu a avut curajul sa semneze, asa ca Iut, cu ochii scaldati de lacrimi ( Doamne, nu am sa uit niciodata!) statea cu mine si cu mama pe coltar in sufragerie. Eu eram in partea lui dreapta, mama in stanga, atata a spus :„Te rog, nu imi refuza sansa la viata, ca mor acum sau peste 3 saptamani e acelasi lucru, dar acum am o sansa... da-mi voie sa traiesc”. Tacere, siroaie de lacrimi si il strangeam atat de tare in brate, fiindu-mi frica ca nu voi mai avea ocazia.

Gata, era hotarat, operatia urma sa se faca.

Pe mine m-au trimis in tabara.

Slabit pe zi ce trecea, uita tot mai multe...

Venea ziua operatiei...

Inainte sa plec, primisem de la unul dintre profesorii mei de religie o iconita pe care i-am daruit-o cu un biletel in care ii ziceam sa o aiba tot timpul aproape, caci va avea ea grija de el cand eu nu voi fi acolo.

Se pregatea sa intre in sala de operatii si, cand sa coboare scarile, si-a adus aminte ca lasase iconita in rezerva. Asa ca s-a intors din drum si a intrat pe masa de operatii avand iconita in buzunarul pantalonilor. Am fost langa el asa cum l-am rugat in biletel.

In timpul asta eu ma aflam in tren, in drum spre Mangalia. Stateam cu o frica si o groaza enorma ca ma voi intoarce acasa si el nu va mai fi acolo... deja nu mai existau minute sau ore... erau ani, secole...

Mama astepta cu groaza pe holul spitalului o veste. Pe o poarta ieseau cei morti, pe una cei vii. Trei oameni au supravietuit in aceea zi acestei interventii chirurgicale... unul dintre ei a fost si Iutul meu.
Dragostea, credinta, speranta si dorinta enorma de a lupta si de a supravieti au facut din operatie un succes. S-a trezit din anestezie neasteptat de repede si nu a acceptat o secunda sa fie tratat ca un om in covalescenta care a suferit o interventie de asemenea calibru. Singur, cu tuburile in craniu, cu perfuzia, a dorit sa se duca pe picioarele lui la baie. Nu accepta ideea de neputinta mai ales acum cand i se mai acorda o sansa.

Recuperarea a fost uimitoare. Se plimba prin curta spitalului si putea sa citeasca din nou, nu mai uita, plangea si zicea ca s-a renascut.

Mama a venit la Mangalia. Dorea sa ii faca o surpriza. In mai putin de 2 saptamani a reusit sa schimbe casa aproape complet.

Consilieri fiind, primarul i-a trimis masina personala cu sofer sa il aduca inapoi acasa. Am fost acolo prima. L-am strans cat de tare puteam eu la 12 ani in brate. Ma bucuram cu tot sufletul din mine ca este acasa. Este acasa din nou cu mine.

Usor, usor a reusit sa urce cele 3 etaje. A intrat in apartament si a ramas mut de uimire. Totul era schimbat. S-a asezat pe scaunul din bucatarie a inceput sa planga si i-a multumit mamei pentru ca l-a primit in aceasta viata noua, intr-o casa noua. Cadoul cel mare nu era insa doar schimbarea ci tabloul din bucatarie (locul sau preferat). Tabloul care il simboliza pe el: fereastra, cartea (dragostea vietii lui au fost cartile;adora sa citeasca,sa citeasca, sa citeasca... a citit pana in ultima clipa a vietii lui, perfect constinent ca nu mai traieste), masca si un pergament pe care scria celebra fraza din Hamlet „TO BE... OR NOT TO BE”.

Parea ca lucrurile incepeau sa isi urmeze fagasul lor normal. Desi avea ¼ din craniu lipsa gandea si stia mai multe decat toti care erau intregi la cap, mergea in continuare la cele 3 servicii, citea, completa integrame, se juca pe calculator... era EL iar.
Dar, ce pacat ca lucrurile frumoase au o durata asa de scurta de viata.

Avand deja cancer si apoi venind si tumoarea, boala a avansat mai rapid decat de obicei. Daca ar fi avut numai problema craniana, care se rezolvase, ar mai fi putut trai lejer 10-15 ani. Insa boala nu iarta, cancerul nu uita.

A inceput sa faca citostatice. 8 sedinte avea de facut, daca organismul ar fi raspuns la tratament i-ar fi prelungit viata. La a 7a sedinta i s-a distrus ficatul... asa ca a renuntat. Era luna martie, cand a venit acasa si a decis ca nu mai are niciun rost sa mearga la Bucuresti.

A inceput cosmarul.

Cu o tarie de caracter RARA, isi planuia inmormantarea. Locul de priveghi, locul de veci, a pus-o pe mama sa ii arate prosoape, farfurii, lingurinte, sa ii pregateasca hainele de militar, sa ii coasa nasturii...
Cancerul il afectase in proportie de 75%. Durerile erau insuportabile( a refuzat categoric sa faca morfina, abia cu cateva zile inainte sa moara i s-a administrat), tipa dupa mine sau dupa mama sa ii aducem apa, sa il ajutam. Avea atata mandrie in el, incat se tara pana la baie.

Dormea in sufragerie, iar eu cu mama in dormitor. Intr-o zi cand am venit de la scoala l-am gasit in dormitor. Ii era dor sa mai stea macar o ora aici. Eram la calculator si el dormea, cand a inceput in somn sa vorbeasca cu mama si fratele lui(morti amandoi de ani de zile). Ma durea sufletul sa il vad asa. (stiam ca oamenii inainte sa moara incep sa viseze persoanele care sunt pe lumea cealalta). Imi sfasia inima sa il aud in vis cum le zicea ca vine si el imediat ca trebuie sa urce scarile...

Slabit, imbatranit in 3 luni cat altii in 30 de ani, nu mai arata ca la 59 de ani ci ca la 80.

Mama si fosta sotie, impreuna cu un prieten de-ai lui, asistent, aveau grija de el. Voia sa faca baie, se respecta in continuare, le ruga pe mama si doamna Maria (fosta nevasta) sa il duca sa se spele. Luat cu patura tinandu-si maine in zona genitala, nu accepta sa fie asistat in cada. Mandru pana la capat. Puternic pana dincolo de moarte.

Eu trebuia sa termin scoala. Trebuia sa fiu puternica si sa fiu cea mai buna in continuare. Si am reusit am luat premiul I, am terminat cu 9 70, daca nu ma insel. Nu l-am dezamagit niciodata aici. Stiam cat de mult ma iubea, cat de mult se bucura ca sunt desteapta, ca am potential.

Veneau prietenii la el si ii aduceau pepene, cirese orice fruct care nu era de sezon. Abia mai putea sa manance. Mama i-a taiat putin pepene rosu, a luat o gurita si apoi a refuzat categorica sa mai ia. Zicea „Nu, sa manance Simonica, ca ea e copil si ii plac fructele”, degeaba ii zicea toata lumea ca mai este si ca am si eu portia mea, pana nu am venit eu la el si i-am zis ca am mancat, ca este si pentru mine, a refuzat sa se mai atinga de farfurie.

A cerut sa vina acasa sa i se faca o ecografie sa vada in ce stadiu se afla organismul lui. Singur citea ce era afisat pe monitor, singur zicea ce si cat din organism era afectat. Se apropia tot mai mult de ceea ce a evitat, a fugit atata timp.

Nu isi dorea sa il vad vreodata mort, voia sa mi-l aduc aminte viu. A cerut sa fie dus la spital si sa nu i se faca autopsie.

Nu stiu de ce, si imi reprosez sistematic, l-am vizitat foarte rar cat a fost in spital... Doamne, daca imi dadeai atunci mintea de acum nu il lasam un minut, o secunda singur in rezerva aceea. Imi cer iertare, Iutul meu, ca am fost atat de putin acolo...
Ca si ultima data, cand se apropia de final, m-au trimis departe(cand a fost operat pe creier m-au trimis in tabara, la asta ma refer la ultima data cand a fost pe muchie de cutit; doar ca acum era o certitudine). De data aceasta la bunica.

Cu bagajele in mana, cu inima cat un purice si cu ideea clara ca e posibil sa fie ultima data cand il vad (cat speram ca atunci cand ma intorceam din vacanta el sa fie in continuare aici sa ma astepte), am urcat scarile spitalului.

Etajul 1, rezerva 4, 2 usi mari de lemn vopsite alb. Deschide mama usa, abia isi potolea lacrimile. Intram eu si verisoara mea. Ii da cana de ceai sa bea( nu mai putea sa manance). Ii zice „Uite , Iut, a venit Simonica inainte sa plece la Sascut." Verisoara mea plangea. M-am apropiat usor de pat, m-am asezat langa el. I-am luat mana intre palmele mele, l-am pupat si mi-am cerut iertare pentru toate momentele din viata mea in care i-am gresit, in care n-am fost copilul pe care si l-a dorit, cand l-am mintit, cand l-am dezamagit si i-am promis ca "nu o sa mai fac" si am facut. Cu un ultim zambet si o ultima forta mi-a strans mana si a zis ca nu am de ce sa ii cer iertare vreodata in viata mea, ca am fost cel mai minunat copil, ca nu am gresit niciodata cu nimic, sa am grija de mine si sa raman in continuare asa cum sunt, pentru ca „tata te iubeste mult de tot asa cum esti”. Plangeam, se rupea bucata mea de suflet care era in el. L-am mai pupat, l-am mai luat in brate ultima data, nu-mi venea sa ma ridic si sa plec, dar trebuia, era dorinta lui. M-am dus spre usa. Nu puteam sa ii zic adio, refuzam categoric sa accept ca nu va mai fi. „Pa, Iut, sa ai grija de tine, ne mai vedem”, „Pa,Simonica, vacanta placuta”...

Nici el nu putea sa zica adio, nici el nu putea sa creada ca nu ne vom mai vedea niciodata. Au fost ultimele cuvinte din viata lui. Dupa ce a vorbit cu mine i-a secat si glasul... asta s-a intamplat vineri 20 iunie 2003.
Duminica, 22 iunie 2003 eram in gradina culegeam cirese, a venit bunica mea la mine si mi-a zis „Simo, mamaia trebuie sa iti zica ceva, promite-mi ca nu o sa faci nimic, ca o sa fii calma”... nu era nevoie sa imi zica... m-am uitat in ochii ei si am inteles totul...”A murit, Iut!”. A dat din cap afirmativ. Am inceput sa alerg acasa. Voiam sa o sun pe mama sa imi zica ca nu e adevarat. Nu puteam accepta realitate. Nu credeam ca e adevarat. Voiam sa ma duc la Mangalia, dar nu m-au lasat. I-am respectat dorinta. Nu realizam ca este real... plangeam noaptea ca am stat asa putin timp cu el. Ma trezeam visandu-l si avand ochii scaldati de siroaie de lacrimi. Trebuia sa fiu puternica. Toti ma protejau, incercau sa ma faca sa ma simt bine. Verisoara-mea mi-a zis sa ma duc cu ea la discoteca, nu am vrut, dar Iut mi-a urat vacanta placuta. Iut nu voia sa stau sa plang... asa ca l-am ascultat... am incercat sa rad, am incercat sa fiu puternica... el mi-a zis si nu puteam sa nu il ascult.

Cand am venit acasa mi-am dorit in continuare sa nu fie real, mi-am dorit in continuare sa il vad pe canapea, sa il aud, sa il iau in brate...

Mai tii minte, Iut, ca de fiecare data cand ma intorceam de la bunica, ma duceai in parcul de distractii? Nu m-ai mai dus.

Mai tii minte, Iut, cand dormeam dupa-amaiza cu tine in dormitor si ma trezeam in bratele tale toata transpirata si fericita? Nu m-ai mai luat in brate.

Mai tii minte cand faceam integrame impreuna si imi raspundeai la fiecare intrebare? Nu mi-ai mai raspuns.

Mai tii minte cand ai zis ca o sa ai grija sa am cel mai frumos banchet ca o sa fii acolo? Nu ai mai putut sa fii.

Mai tii minte cand ai zis ca o sa imi faci cel mai frumos majorat? Nu mai vreau sa fac 18 ani, nu mai vreau sa imi fac majorat.

Mai tii minte cand ai zis ca nu o sa mori pana nu termin facultatea? Mai tii minte cand ti-am zis ca daca indraznesti sa mori o sa trag de tine pana cand o sa te trezesti? Nu te-ai mai trezit... dar o sa vin asa cum ti-ai dorit pe patul de moarte, la mormantul tau cu diploma de facultate. Am sa termin nu o facultate, ci doua.

Mai tii minte cand statea pana seara tarziu si scriai pentru ziar? O sa dau la „Jurnalism”.

Mai tii minte cand mi-ai zis ca orice voi dori sa caut am sa gasesc in carti? Te gasesc mereu pe tine... poza ta e in biblioteca... amintirea ta e in mine si in pagini.

Te iubesc cu toata puterea sufletului meu. In inima, gandul si fiinta mea nu esti mort... esti doar prea departe de mine.

Sunt ceea ce sunt datorita tie si amintirii tale, care e in continuare la fel de vie. Voi fi mereu continuarea ta. Voi termina tot ce nu ai putut tu... voi incepe tot ce nu ai apucat tu...

Iarta-ma ori de cate ori gresesc, te rog sa nu fii nicioadata suparat pe mine, ajuta-ma sa vad lumina ce creeaza in calea mea umbre, da-mi forta sa cad razand si sa ma ridic luminand. Asa cum tu ai refuzat categoric sa mori inapt (pentru ca stiu ca nu ai fi putut sa traiesti cand aveai tumoarea si sa mori ca un om incapabil sa mai gandeasca limpede), asa da-mi mie forta in continuare sa refuz sa traiesc inapta.

Te iubesc pana la cer si dincolo de el...

„ S-a intamplat asa, ca orice altceva... te-am asteptat pana-n zori... a doua zi au venit sa imi spuna ca ai murit.
Sunt niste prosti. Ei nu stiu cat ai visat sa zbori.
Nu-i niciun mister te-ai ratacit in cer.
Si esti doar prea sus sa te mai aud, prea sus sa-ti simt parul ud... mult prea sus sa te mai vad. Dar esti doar prea sus sa iti mai zambesc, prea sus sa te mai gasesc... mult prea sus, dar nu de-ajuns sa nu te mai iubesc.
S-a intamplat te-ai pierdut, nici nu-i greu de crezut. De cand te stiu esti cu capul in nori, asa ca a fost usor de ghicit pur si simplu te-ai ratacit. Totusi, de unde ai invatat sa zbori?
Nu-i niciun miste te-ai ratacit in cer.
Si esti doar prea sus sa te mai aud, prea sus sa-ti simt parul ud... mult prea sus sa te mai vad. Dar esti doar prea sus sa iti mai zambesc, prea sus sa te mai gasesc... mult prea sus, dar stiu ca esti prea sus sa te mai ajung,esti prea sus sa incerc sa plang... o da, esti doar prea sus sa te mai aud... prea sus sa-ti simt parul ud... mult prea sus sa te mai vad... dar esti doar... prea sus sa iti mai zambesc... prea sus sa te mai gasesc... mult prea sus...dar nu de-ajuns... sa NU TE MAI IUBESC” (Taxi- Prea sus)

„Te rog nu mai plange, cred ca-mi ajunge si simt cum durerea mea zboara spre nori. Primesc de la tine doar lacrimi senine, le sterg cu aceeasi durere ce-o port.
Te rog nu mai plange, gandeste-te bine... In ceruri pe tine te voi astepta c-o floare albastra, sa-ti aminteasca de clipele-n care ne-am sarutat.
Cand vei suferii cu tine voi fii si lacrimi iti voi trimite de sus.
Esti tot ce-am iubit,si ce voi iubi, alaturi de ingeri de-acum.
Nu am nimic in afara de tine...Esti tot ce in urma eu mai pot lasa...Tu pe pamant esti ingerul meu, de-acum doar in ceruri mai poti fi a mea.
Te rog sa zambesti si sa-ti amintesti ca fluturii traiesc doar o zi pe pamant.
De-a pururi iubita,mereu fericita, de-acum sa te vad din cer eu as vrea!
Te rog sa zambesti cu mine in suflet tristetea alung-o din inima ta.
Traim in iubire plecam in lumina, sa fim printre stele-mpreuna as vrea.
Simt ca nu te voi uita...
Am in gand privirea ta
Alaturi de ingerï...” ( 3rei Sud Est- Alaturi de ingeri, melodia pe care din prima clipa cand am auzit-o am inceput sa plang si am zis ca e pentru el si mama... si pe alocuri mi se potriveste si mie)

„La radio se-anunta ploi, Furtuna e in ochii mei... Vreau sa dau timpul inapoi
Eram copil si te iubeam...Mi-aduc aminte cand in bratze ne tineam... In sufletul meu era soare, ma incalzeam langa tine si astazi iubesc o amintire...
De-as putea cumva intoarce timpul sa-ti mai vad o data chipul, dulce ar fi durerea de-as putea sa dau timpul inapoi.
Nu mai stiu de e zi sau noapte, parca o viatza intreaga ne desparte ...dulce ar fi durerea de-as putea... sa dau timpul inapoi.
Zambesc sau plang, nici nu mai stiu.... In inima e plin si totul pare asa pustiu... As vrea sa dau timpul inapoi sa simt iubirea ce ne-a legat pe amandoi...
In sufletul meu era soare, ma incalzeam langa tine si astazi iubesc o amintire...
De-as putea cumva intoarce timpul sa-ti mai vad o data chipul, dulce ar fi durerea de-as putea sa dau timpul inapoi.
Nu mai stiu de e zi sau noapte, parca o viatza intreaga ne desparte ...dulce ar fi durerea de-as putea... sa dau timpul inapoi...
Fiecare secunda-i un chin
Si la fel zilele ce vin...
Tot ce-mi doresc e sa fim amandoi...
As vrea sa dau timpul inapoi...” (Paula Seling- Timpul)

17 ianuarie 2008

Lectia de regret, examen final


Zilele trecute inainte sa adorm faceam o mica analiza a vietii mele. Incercam sa fac o mica lista cu lucrurile pe care le-as regreta daca a doua zi nu m-as mai trezi din somn.
Am realizat ca as regreta foarte multe.
As regreta faptul ca nu am petrecut mai mult timp cu cei pe care ii iubesc.
As regreta ca am irosit ani intregi plangand, blamand si incercand sa gasesc constant vinovati in ceilalti pentru evenimentele nefericite din viata mea.
As regreta ca nu am fost mereu acolo atunci cand era nevoie de mine.
As regreta ca am reusit sa cofund dragostea cu moftul si sa cred atat de tare intr-o persoana.
As regreta ca i-am permis primului meu prieten sa ma jigneasca pentru un lucru de care nu eram deloc vinovata.
As regreta ca am fost cu cineva la care nu am tinut decat ca la un amic, cedand astfel presiunilor externe ale altora si ale lui si astfel acum sunt in cea mai josnica forma de comunicare cu el; ca in afara de injuraturi, de blesteme si de vorbe spuse aiurea nu am primit nimic la sfarsit... nu m-am ales cu nimic.
As regreta ca pe 28 august am fost la locul nepotrivit si la momentul nepotrivit, ca nu pot sa imi sterg inca din minte amintirea acelei zile.
As regreta ca am ranit voluntar sau involuntar prea multe persoane bune si le-am acordat statut special celor care meritau cu adevarat sa fie raniti.
As regreta ca am ascultat prea mult ceea ce imi reprosa, recomanda, impunea lumea si uitam sa ascult glasul din mine... dar m-as bucura ca de cateva luni am inceput sa invat sa fiu si asa cum vreau eu, nu ei.
As regreta am fost invidioasa, geloasa, nervoasa pe viata altora, uitand astfel sa multumesc pentru ceea ce mi s-a oferit, uitand astfel ca fara toate evenimentele din viata ema nu as fi fost ceea ce azi sunt.
As regreta minute pierdute aiurea.
As regreta momente pe care nu le-am trait la intensitatea lor maxima si care nu se mai pot intoarce.
As regreta decizii.
As regreta multe, poate prea multe.
Dar, cel mai tare as regreta faptul ca... regret ceva din ceea ce am facut in 17 ani si 10 luni.
Asa ca acum incerc sa invat sa nu mai regret, acum incerc sa gasesc in regrete ceea ce le fac experiente de viata, ceea ce mi-au adus bun si folositor in existenta.
Acum vreau sa invat cum e sa nu regreti...
Experienta este cel mai dur profesor din lume, pentru ca intai iti da examenul si abia apoi iti preda lectia...

07 ianuarie 2008

Condamnare la o viata moarta!


Ma gandeam zilele trecute ca exista in lume persoane caroara li se accepta aproape tot, care nu sunt condamnate pentru ceea ce vor sa faca in viata.
Da chiar exista... si da, din pacate pretul platit de ei este foarte mare... prea mare...
Este vorba de cei care sunt condamnati din start la moarte,care sufera de o boala incurabila. Lor, societatea le acorda un rol aparte, nu ii condamna pentru ceea ce vor sa faca, nu ii judeca cand gresesc, li se iarta din start anumite capricii, dar sunt priviti cu mila si tratati ca niste persoane neputiincioase.
Ideea de baza oricum nu este sa dezbat sentimentele si trairile acestora, pentru ca nu ma aflu in situatia lor si sincer nu ma pot transpune pana la punctul acesta empatic.
Ma face sa realizez faptul ca si noi, oamenii obisnuiti, avem din start handicapul mortii, suntem din start condamnati sa murim, doar ca nu suntem tratati ca cei asemeni noua. Doar pentru ca noi nu stim sigur ca murim intr-o luna, doua, trei, ci doar ca se va intampla candva, doar pentru atata lucru, o banala notiune de timp, noi nu putem sa profitam de viata fara sa afim judecati, etichetati si condamnati pentru indrazneala noastra de a vrea sa ne traim viata fara sa avem siguranta ca ziua de maine va veni.
Sa traim cu ideea fixa in minte ca nu ne putem garanta ca maine mai suntem aici si mai suntem capabili sa facem ceea ce vrem sa amanam azi.
Sa ne bucuram in fiecare dimineata ca avem sansa unei noi zile, ca putem sa realizam ce nu am facut in ziua precedenta, ca putem sa fim martorii propriului nostru miracol de fiecare data cand deschidem ochii din somn.
Sa nu fim mustrati pentru faptul ca iubim ce si pe cine vrem,ca facem ceea ce vrem, mergem acolo unde vrem, mancam ce vrem, bem ce vrem, ne purtam cum vrem.
Sa nu existe atatia oameni care sa ne judece faptele, sa ne barfeasca gesturile.
Sa fim doar noi asa cum vrem... nu cum vor.
De ce pentru a avea toate astea trebuie sa suferim de vreo boala mortala, trebuie sa fim chinuiti de gandul clar ca viata ne este limitata, prea limitata?
Nu e pacat?
Nu e pacat sa ne irosim noi asa aiurea clipele pe care altii stiu ca nu le vor mai putea trai?
Nu e pacat sa ne batem singuri joc de ce avem stiind ca altii tanjesc dupa doar un minut in care sa faca ceea ce vor si pe care noi din lasitate il pierdem in gura si prejudecatile celorlalti?
La naiba cand o sa vina randul nostru sa traim? La 60 de ani? Ca sa nu mai auzim tineretul din ziua de azi nu stiu ce, tineretul din ziua de azi nu stiu cum.
Am obosit de atatea si atatea observatii, etichete, false reguli etice si morale care n-au niciun punct comun cu oridinea si linistea sociala, ci doar mofturi impuse de persoane prea inchise psihic.
E clar nu poti opri timpul,vantul si gura lumii... dar stii ce poti sa faci in schimb?
Sa iti astupi urechile si sa iti vezi de viata TA, nu de a lor... sau de ceea ce vor ei sa traiesti in a ta...

Forme de iubire

"- Daca m-as ingrasa, pentru ca mananc mult sau as slabi foarte tare, pentru ca mie imi plac slabanoagele nu m-ai mai iubi? - Ba te...