30 decembrie 2007

Un singur 1, format din 2!


Oare mai suntem capabili sufleteste sa credem cu adevarat in iubire? In tot ce reprezinta ea, in tot ce ne ofera ea, in tot ce ne transforma ea?
Sau doar simtim superficial si ne lasam purtati de gandul ca asta este... ca asta inseamna sa iubesti.
Spunem atat de repede „TE IUBESC”, si la fel de repede suntem capabili sa depasim o dragoste pierduta, incat ma face sa ma intreb... sentimentul acesta e atat de usor de inmultit?
Raspunsul este simplu: NU, dar cu toate acestea il confundam de atatea ori si il folosim de atatea ori incat uneori isi pierde din farmec... din magie!
Iubirea nu este aceeasi pentru toti, iubirea nu este aceeasi la toti... dar oare iubirea este?
Mai poate exista in zilele noastre un seniment pur, lipsit de orice urma materiala, fara pic de egoism...? Mai poate fii iubirea un TOT absolut?
Cati si-ar da viata pentru fiinta iubita? Cati ar renunta la aceasta daca ar stii ca ii este mai bine in alta parte? Cati ar fi capabili sa isi sacrifice fericirea lor, pentru persoana iubita?
Ma doare sa o zic, dar prea putini... extrem de putini. Cu toate astea oriunde ma uit in jurul meu vad numai „dragoste”... scuzati-ma ca va zic... dar nu va cred.
De ce?
Pentru ca ce vad azi, luna asta, anul asta nu vad si maine, luna cealata, anul celalalt. Sunteti prea repeziti in dragoste, va ziceti prea repede ce simtiti unul pentru celalalt... chiar daca nu simtiti... de fapt e ceea ce ati vrea sa simtiti... e ceea ce cautati si vreti cat mai repede sa gasiti...
Din cauza asta va pierdeti rabdarea foarte repede, vedeti in fiecare iubit/a acel unic partener si sperati ca de data aceea va fi „pentru totdeauna”, iar cand totul se termina negati vehement toate afirmatiile pe care le-ati facut inainte... va rusinati de ceea ce ati crezut ca simtiti, de ceea ce ati facut si cautati repede de tot o alta iubire... mai bine spus: O CONSOLARE.
Mi-e teama ca suntem prea lasi sa luptam, ne e prea frica sa fim singuri, prea copii sa ne maturizam vreodata cu adevarat, mult prea egoisti sa uitam de persoana noastra cand suntem indragostiti.
Nu stim sa invatam din greseli, nu stim sa nu judecam o relatie dupa o alta relatie, nu stim sa ne abandonam cu totul in bratele iubirii, nu stim sa ne pierdem capul si ratiunea, nu stim sa fim NOI si atat: nemodelati de altii, neindrumati de altii, neinvatati de altii... si e pacat...
Cred. Inca si poate mai cred in iubire... dar cu ce folos, cand pe zi ce trece incetez sa mai cred in oameni?
Am rabdare... astept... poate o sa vina si acea persoana care va contrazice tot ceea ce simt acum vis-a-vis de omenire, tot ceea ce am scris ani de zile...
Poate o sa am si eu curajul sa lupt, sa cred, sa simt, sa cresc sufleteste si sa ma abandonez total in bratele celui IUBIT...( a se nota faptul ca am scris CELUI si nu CELOR, adica mai pe scurt, cred intr-o singura mare iubire... doar ca o confundam de atatea ori, incat am multiplicat-o inconstient pentru a nu ne pierde speranta dupa fiecare bluf)

11 decembrie 2007

Eu ma dau batuta!


Eu ma dau batuta.
M-am plictisit sa imi dau seama ca ma aflu intr-o lume lipsita de orice urma de speranta. Doamne cat o sa mai judecati oameni buni, cat or sa vi se mai para niste lucruri pe care voi in viata voastra nu ati avea curaj sa le faceti, absurde. Hello, doar pentru ca voi nu sunteti in stare nu inseamna ca trebuie sa ii puneti la zid pe cei care au avut curajul sa incalce toate principiile placide pe care le-ati invatat voi de la mami si de la tati.
Hai sa incep cu inceputul ca vad ca m-am luat dupa Caragiale si am bagat direct intriga. Deci azi de dimineata la stirile de la Pro Tv, arata un cuplu care la 83 de ani s-a casatorit. El fost soldat in armata Rusiei din cel de al doilea razboi mondial, ea fata unui comandant din armata germana. Dragoste la prima vedere, dar imposibila avand in vedere ca cele doua natiuni erau cam adversare. In fine, au incercat ei sa corespondeze, dar tipul amenintat de KGB a renuntat si la modalitatea asta de comunicare. A scris in schimb o carte, „Dragoste in vremea razboiului”, carte pe care unii studenti de la istorie au folosit-o pentru a o cauta pe iubita soldatului. Au gasit-o, iar femeia cand a auzit ca dragostea ei din tinerete inca traieste a divortat pentru a se casatori cu omul pe care l-a iubit o viata intreaga.
Da, frumos si romantic, in opinia mea caci in momentul in care am prezentat-o colegilor in afara sa o faca pe ea sonata nu au stiut ce altceva sa mai zica.
Adica, poftim? Pai daca noi, care ar trebui sa fim cei mai lipiti de sentimentul asta si lipsiti de pragmatismul celor prea incercati de viata, reactionam asa... sincer mi-e mila de viitorul omenirii. Cum sa zici la 17 ani ca femeia aceea e nebuna ca a divortat si a renuntat la situatia stabila pentru prima dragoste? Cum sa ti se para asa de absurd? In ce lume traim? Spre ce ne indreptam?
Si eu care credeam ca dragostea va fi cea care va salva lumea, si ca astia din generatia mea vom invata din greselile trecutului, mi-am dat singura palma necesara trezirii. Dumnezeule, cate prejudecati, ce mentalitati, ce gandire lipsita de esenta ne conduce.
De ce? Pentru ce?
Cand o sa visam si o sa ne formam un ideal, o esenta de a fi, daca nu acum?
Cum o fi daca de la 17 ani mergi pe ideea ca iti trebuie bani ca sa ai o familie, ca trebuie sa construiesti ceva alaturi de un om si sa stii de ceea ce ai construit si cu dintii daca poti, ca nu trebuie sa te lansezi intr-un risc si sa lasi pentru VISUL TAU ceva sigur, ca mai bine te complaci intr-o situatie stabila material si nu numai, decat sa faci ceva ce te-ar scoate din rutina, din obsinuit si ai fi in sfarsit TU.
Dar, ma rog, ma agit degeaba pentru ca sunt prea putini cei care mai cred in vise, in oameni, in dragoste si si mai putini cei care pot sa ii aprecieze pe cei care au cu adevarat curajul sa lupte pentru EI si FERICIREA LOR.
Sincer, scutiti-ma. Cand veti face si voi un gest curajos si care sa va reprezinte pe VOI, nu pe ce v-au invatat ceilalti sau v-au recomandat ceilalti, atunci mai stam de vorba. Pana atunci faceti un pustiu de bine si nu ii mai criticati pe cei care incearca sa iasa din sistemul asta idiot de gandire.
Imi aduc aminte ce a zis fostul meu profesor de romana din generala, la una dintre ore, referitor la mine si la faptul ca de multe ori eram diametral opusa de clasa si nu in sensul rau, ci din contra. A zis ceva de genul „voi cand vedeti ca unul dintre voi incearca sa se ridice aveti reflexul ala sa ii dati in cap si sa il opriti, ca la masinariile acelea de la balci, unde trebuie sa dai in cap papitoaielor care ies din diferite gauri... doar pentru ca cineva are curajul sa fie altfel nu trebuie sa il blamati si sa incercati sa il opriti... dar nu. Voi sunteti ghidati si manevrati de acelasi sistem de dat in cap invatat dintotdeauna”- ah, Doamne, cat mi-a placut fata lor cand au auzit un adevar atat de dureros. Oricum degeaba l-au auzit ca tot in intunericul nepasarii lor au ramas.
Sper doar cu mentalitatea voastra in momentul in care veti inchide ochii sa nu aveti vre-un regret.
Sper. Dar voi sunteti siguri ca asa va fi?

„People stop fighting
Angels are crying
We can be better
Love is the answer

Search inside
Are there any more tears to cry
(Don’t you wonder why?)
Why you feel so alone
All against the world
(World… World…)
Search back time
When you used to sing alone
(To the music of your soul)
Song of faith you can change
It's not too late”

05 decembrie 2007

Secretul sufletului meu


Imi aduc aminte acum cum in anii trecuti pana sa descopar fiorul intrebam in stanga si in dreapta ce simti cand esti indragostit, cum se saruta, cum trebuie sa te porti cu cel pe care il iubesti.
Fiecarea avea definita si explicatia sa, iar eu din pacate dupa acestea mi-am conturat-o pe a mea. Si a fost cea mai mare greseala a vietii mele. De ce?
Pentru ca am uitat de simtire bazandu-ma pe ratiune. Daca ma trecea un fior in loc sa il las sa se implineasca si sa devina sentiment eu il puneam din prima intr-o categorie, dupa definitii. Pentru ca am descoperit abia dupa aceea ca primul sarut e atunci cand simti ceva anume pentru persoana respectiva sau un gest reflex. Daca iubesti sau macar iti sare inima din piept numai gandindu-te la acel cineva e imposibil ca in momentul in care il saruti sa nu simti ca ai uitat cum se face, cum ti s-a zis, cum ai facut cu altcineva, si sa reinventezi sarutul, sa fie primul; caci vrand nevrand la urmatorul tot corelata la amintrirea sarutului anterior vei trai senzatia, in niciun caz la senzatia oferita de primul din viata ta. Am invatat ca de fiecare data cand simt ceva special pentru cineva invat sa sarut( regret ca au fost doar doua persoane in momentul de fata), iar atunci cand chimia aia nu exista si relatia este de dragul de a fi sau din lipsa de ocupatie, nu e sarut ci doar un gest reflex. Am simtit cate sentimente am pus in fiecare sarut cu persoanele pentru care nutream ceva sentimente, si imi dadeam seama de fiecare data cat automatism aveam cand ii sarutam pe ceilalti doi fata de care nu simteam nimic.(cum e viata asta au fost 2 cu 2, sa inteleg ca momentan scorul e egal?)
Pentru ca, cred si in momentul de fata ca am interpretat gresit iubirea si ca nu am gasit decat introducerea ei pe care am confundat-o cu esenta cuprinsului. Cred si in momentul de fata ca inca nu am simtit iubirea deplina din moment ce niciodata nu mi-au fost impartasite sentimentele. Cred si in momentul de fata ca in momentul in care afirmam in trecut cu atata tarie ca dragostea nu exista... greseam. Si greseam grav. Caci da, exista iubire, dragoste adevarata, sentimentul suprem al simtirii si trairii umane, doar ca este extrem de rara, dar si cand este gasita ofera tot ce se poate dorii mai mult pe lume (chiar daca numai pentru o clipa, o ora, o zi...). Fericirea absoluta exista, dar suntem prea egoisti si avizi de ea incat nu o pretuim atunci cand o avem, caci este de prea scurta durata iar noi vrem tot timpul mai mult.
Pentru ca nu am reusit sa simt pana acum cu adevarat ca traiesc. Doar fiindca am incercat sa ma conturez dupa societate si regulile ei, fiindca de fiecare data cand vroiam si vreau sa fac ceva stau si ma gandesc daca se va afla ce va crede lumea ( deja incepe sa ma enerveze neputinta mea de a controla aceasta chestie, a ajuns reflex neconditionat). Simt ca traiesc pentru altii si deloc pentru mine, simt ca traiesc ca sa le fac pe plac altora nu mie si ma doare enorm ca sunt constienta de asta dar sunt prea slaba sa schimb ceva.( insa nu ma dau batuta odata si odata va veni si momentul meu cand o sa POT, doar nu o sa accept cu atata usurinta ideea de victima a societatii si sa ma si complac in situatia asta, sunt prea orgolioasa; o sa fac doar ceea ce principiile si credintele mele etice imi permit sa fac). Alteori am facut gesturi pe care nu le doream la indemnul societatii, am inchis ochii si am trecut peste mine pentru ca asa imi ziceau EI ca este cel mai bine... si, ghici ce, nu mi-a fost bine. Din contra mi-a fost mai rau atat din punctul meu de vedere cat si din al lor, dar greseala era a mea nu a lor care ma sfatuisera (deh, liberul arbitru e mereu un pretext in orice imprejurare) asa ca si-au facut in continuarea „demna” datorie de a ma judeca si a ma pune la zid.(i-am iertat, in fond si la urma urmei ei au iesit in pierdere; eu barem am castigat un gram de experienta si un gram de nepasare la adresa lor, ei in schimb au pierdut timp pretios din viata ocupandu-se de viata mea in detrimentul celei proprii; bine ca au ei timp si multe vieti sa judece faptele mele, iar eu sa imi continui drumul spre implinirea proprie).
Acum nu stiu daca revolta din sufletul meu si descatusarea cuvintelor mele sub forma de cuvinte vor schimba radical situatia de fata, dar macar sunt un pas micut spre reusita acestui lucru. Asa ca cel mai bine e sa nu intrebi in stanga si dreapata lucruri legate de simtire, ci sa intrebi in tine.
Acolo se afla toate raspunsurile... si nu numai.(ce altceva se afla acolo e o surpriza si te las sa descoperi TU; eu deja incep si imi place la nebunie... dar nu iti zic ce)

02 decembrie 2007

3 in 1


Azi am mai multe prboleme de dezbatut cu mine, nu una singura.

In primul rand, de azi in fix 3 luni o sa implinesc 18 ani. Nu vreau! Cu toata taria o afirm. De ce?

Voi fi majora. Daca pana acum aveau pretentii si asteptari de la mine, acum vor avea un motiv in plus de adus la cvasiargumentele lor din prolificile certuri, cand nu gasesc explicatii mai bune decat raportate la varsta. Apoi, mi se pare ca inca sunt mica, inca mai am sa-mi traiesc copilaria, sa recuperez ce am pierdut ani de zile. Nu vreau sa fiu vazuta ca o persoana mare. Imi place statutul de minora. Imi plac avantajele oferite de varsta. 17 ani cred ca este cea mai interesanta varsta si asa vreau sa raman.
Off, si ma enerveaza cumplit ca nu pot sa ma obisnuiesc cu ideea ca timpul nu tine cont de ce zic eu si trece. Si eu ii zic STOP, dar el nu ma intelege. Gata, opreste-te, imi convine de minune cum sunt acum, nu vreau sa fiu mare! Doamne, de ce nu ma simt inca pregatita sa trec la acest nivel? Ma enerveaza sincer neputinta asta, dar cred ca va tine pana in momentul in care va veni data de 2 martie, cand o sa fie prea tarziu sa ma mai cert cu secundele, minutele, orele, zilele, saptamanile, lunile si anii care au trecut PREA REPEDE.

Tot ce mai pot sa fac in momentul de fata este sa profit la maxim de aceste 3 luni si chiar am sa o fac. Am sa ma folosesc de toate avantajele mele de MINORA, am sa ma port copilareste, am sa rad fara sa imi pese de ce zic cei din jurul meu, am sa cant, am sa dansez, am sa ma bucur cand am eu chef, iar daca cineva imi va zice un singur cuvintel ii voi spune simplu: SUNT COPIL... INCA SUNT COPIL!AM VOIE!. Dar asta nu inseamna ca nu voi mai fi la fel si dupa 18 ani, doar ca atunci va trebui sa imi caut alta replica pentru a le inchide gura. Ah, sunt tanara ce naiba, am voie sa fiu mai libera si mai lipsita de obligatii si compromisuri ca niciodata! Daca vreau sa zbor, ZBOR! Nu trebuie sa cer acordul nimanui, si cu atat mai putin sa ma explic tuturor pentru avantul meu exuberant de viata. Mi-e sete de viata, mi-e foame de viata, mi-e pofta de pulsatiile de la nivelul vaselor mele sangvine, ma simt mai vie ca oricand si vreau sa raman asa, sa nu imi taie nimeni avantul cu replici legate de varsta si de obligatiile ce imi revin. Lasati-ma in pace, m-ati terorizat suficient pana acum! Daca atunci voi fi libera si detasata de voi toti, atat va zic: lasati-ma in pace, caci eu voi fi responsabila de faptele mele, nu incercati sa ma speriati! Dar pana atunci lasati-ma sa mai fiu macar 3 luni copil.

Partea a doua a problemei.

Doua palme date subtil de viata. Una dimineata alta seara. Macar la pranz am avut norocul, fiind in companie feminina sa nu mai fiu dezamagita si scarbita de „eternul masculin” (nu imit, nu parafrazez, mai degraba persiflez).

Dragii mei, barbati, de acum incolo cand va mai plangeti de infidelitatile noastre va rog frumos sa tineti cont ca am avut cei mai buni profesori, ca fara voi nu am fi invatat.

Cum v-am acordat, eu cel putin, toate circumstantele atenuante si v-am cautat si gasit tot felul de explciatii plauzibile, in perceptia mea, voi ati insistat sa ma convingeti tot timpul ca prima parere era cea CORECTA, ca nu era o prejudecata de moment. Multumesc! Ce m-as fi facut fara misoginii de voi, fara egocentristii de voi, fara infidelii de voi?

As fi crezut ca dragostea adevarata exista si ca ne inconjoara la fiecare pas si ca tine doar de mine sa o gasesc. As fi crezut ca fidelitatea si monogamia vin odata cu sentimentul etern. As fi crezut ca exemplarele de fii ratacitori sunt doar o creatie ale povestilor triste, dar ca exista un indreptator patimas pentru fiecare. Adica as fi crezut prea mult, in prea putin probabil.

Da. Afirm si sustin ca exista si opusul descrierii de mai sus, dar sunt exemplare pe cale de disparitie si prea putine fericitele care au parte de ei(sau fericitii, ca unii cauta si ei tot printre mai sus pomenitii). Asa ca, dragele mele, tine-ti bine de ei ca e posibil sa nu realizati ce aveti alaturi. Iar voi, dragii mei, fiti mereu asa si nu va luati dupa turma deja existenta si plina de oite negre, sau pardon, berbecuti, sa nu le zgarii egoul.

Si pentru cine mai are semne de intrebare, nu aveti de ce. Verificata si rasverificata ipoteza mea, sau poate am eu bafta sa ma „impiedic” mereu de specimene de genul. (sincera sa fiu, deja m-am saturat de baieti/barbati angajati intr-o relatie sau si mai sus, care adera la o noapte sau o aventura cu o pustoaica, sau ma rog, in general cu o ALTA decat cea cu care deja isi impart viata, patul, inima si alte idealuri de cuplu)

Si a treia parte a problemei.

Ieri a fost 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei, si pentru prima data in viata mea am dat mesaje de la multi ani si am sunat lumea. Nu stiu de ce, dar ieri am fost profund prinsa de febra patriotismului. Toata dragostea asta de tara si nea a inceput vineri, cand am vazut un spectacol la scoala si mi s-a parut atat de interesant sa vad dansuri populare romanesti si sa imi dau seama ca acelea erau „discotecile” rustice, sa imi dau seama ca daca nu stiai pasii si nu stiai sa te integrezi in dans, nu puteai sa dansezi. Nu stiu de ce dar pur si simplu m-a fascinat si m-a facut sa imi para sincer rau ca se pierd din ce in ce mai mult traditia si cultura noastra.

Erau atat de frumosi si atat de armoniosi pasii de dans. incat simteam ca nu sunt invatati, ci din contra izvorau dinlauntrul celor care ii faceau. Ce ciudat a fost sentimentul cand ieri am spus: „La multi ani!” mai multor indivizi si eu chiar o ziceam din inima nu ironic, chiar daca ei nu realizau asta.

De ce am ajuns sa ne negam originile si sa ne fie rusine cu neamul nostru din trecut, care chiar isi merita un loc sus pus in istorie si unii dintre noi ar trebui sa luam exemplul de la ei si sa nu distrugem ceea ce multi, timp de secole, s-au straduit sa construiasca.

Pff, prea m-am integrat in armonia sarbatorii nationale, dar sincer imi place ca sunt romanca, indiferent de ceea ce zic altii. Imi place melodia limbii noastre, dificultatea gramaticii, cultura, poezia si originalitatea cu care gasim solutii in orice domeniu.

Ia, hai, „Desteapta-te, romane!”, dar repede pana nu e prea tarziu...

01 decembrie 2007

Momentul "imi place"!


La multi ani tuturor romanilor, ca azi este pana la urma ziua noastra. Dar nu despre acest lucru am sa vorbesc, caci nu asta m-a indemnat sa scriu...

Imi place barbatul care isi da seama ca femeia de langa el reprezinta imaginea lui. Imi place barbatul care se ingrijeste de imaginea lui.

Imi place barbatul care stie sa faca daruri, care stie sa ofere. Imi place barbatul care stie sa iubeasca si sa isi apere imaginea. Imi place barbatul care stie sa isi aleaga imaginea.

Imi place barbatul care stie ca trebuie sa dai aceleia care nu iti cere, ci care iti dovedeste ca poate si singura sa isi ofere, caci atunci isi da seama cu adevarat ce are langa el si ca nu este indispensabil din punctul asta de vedere si astfel isi evalueaza si mai mult potentialul.

Imi place femeia care nu cere, si stie sa accepte ceea ce i se ofera fara a da inapoi mai mult decat un zambet si un amabil „multumesc”, si asta pentru ca stie ca daca nu va mai primi poate sa isi ia si singura.

Imi place femeia care stie ce vrea si pe cine vrea si stie sa lupte corect pentru el. Imi place femeia care se lasa greu pentru ca stie cat valoreaza. Imi place femeia care se foloseste de toate atuurile sale si isi ascunde defectele.

Imi place femeia care stie sa se joace cu personalitatea ei. Imi place femeia care are pentru ca poate nu pentru ca i s-a dat. Imi place femeia care nu isi verifica din 5 in 5 minute barbatul pentru ca e sigura pe ea si pe ceea ce are. Dar mai tare imi place femeia care isi da seama ca daca acesta o lasa pentru alta, el a pierdut.

Imi place femeia care nu se teme sa tipe, sa faca ordine, sa se impuna.

Pacat insa ca astfel de temperamente nu prea exista.

Pacat insa ca nu stim sa alegem ce e bine si ce e rau in proportiile potrivite.

Pacat ca aspiram spre mai mult inainte de a ne valorifica potentialul, inainte de a ne depasi limitele umane.

Pacat ca exploatam la maxim o singura calitate si pe celelalte le lasam sa se piarda si de aceea capatam alt renume.

Pacat ca nu stim cand e prea mult sa zicem "stop!" si cand e prea putin sa zicem "inainte!".
Pacat ca stau si scriu lucrul acesta in loc sa-l aplic. Pacat ca nici eu nu am gasit inca puterea sa aplic ceea ce de multe ori scriu.

Bine ca stiu ca nu e timpul pierdut. Bine ca macar stiu ce am de facut. Bine ca sunt decisa sa fac pasul spre schimbare pentru ca vreau eu, nu ca vor altii.

Bine ca ma suport asa cum sunt.

Bine ca vreau sa fiu asa cum sunt si ca nu ma schimb pentru altii, ci doar pentru mine.

Imi place... pacat... dar e bine...

Forme de iubire

"- Daca m-as ingrasa, pentru ca mananc mult sau as slabi foarte tare, pentru ca mie imi plac slabanoagele nu m-ai mai iubi? - Ba te...