28 ianuarie 2007

Sentimenul de "cutie"

Its over and done, but the heartache lives on inside And who is the one you're clinging to, instead of me tonight And where are you now? Now that I need you Tears on my pillow Where ever you go Cry me a river That leads to your ocean You'll never see me fall apart In the words of a broken heart Its just emotions, taking me over I'm caught up in sorrow, lost in my song But if you don't come back, come home to me darling Don't you know theres nobody left in this world to hold me tight There's nobody left in this world to kiss goodnight I'm there at your side, a part of all the things you are But you have a part of someone else You gotta go find your shining star Am realizat cu atata durere in ultimele 3 zile ca indiferent de cate suflete esti inconjurat in lumea asta esti singur. Oricat ai vedea ca sunt unii alaturi de tine si oricat ar incerca sa para ca iti simt durerea nu e asa... De ce? Pentru ca fiecare intai se gandeste la problemele sale proprii apoi ale celorlalti si daca pentru 5 minute poate printr-o absurda empatie te intelege apoi mai mult ca sigur va reveni la ale lui... Si ramai tu singur, neinteles, nevindecat si realizezi pentru o secunda ca nimanui nu ii pasa de tine si chiar daca ii pasa nu esti primordial... si incepi sa fii egoist si sa te gandesti „dar eu de ce ma gandesc la altii... hai sa incep sa ma gandesc la mine...”
E asa de ciudat durerea nu ti-o poate lua nimeni oricat ar incerca, iar bucuriile toata lumea pana si cei de la care te astepti mai putin... Si Doamne cat doare gandul asta... Frigul asta al panicii si al singuratatii iti inunda tot corpul, iti simti oasele trosnind, sangele inghetzand, gandurile fugind parca... iar daca nu fug aglomerandu-se, amestecandu-se facandu-te sa ajungi intr-un nonsens cu tine insuti... Si doare... si esti singur si numai tu poti sa te scapi de povara asta... Desi se zice ca in lumea asta mai exista o persoana care simte ca tine traieste ca tine e unitara cu tine...
Oare el/ea te poate ajuta? Oare el/ea e singurul/a care poate sa te inteleaga in totalitate? Sa-ti vada atat de simpla complexitatea emotiilor? Sa te inalte in loc sa te coboare?Si daca ea chiar exista? De ce nu toti o gasim... ?! Sau oare o gasim vreodata cu adevarat sau ne place sa ne amagim singuri ca am gasit-o si astfel sa traim esec dupa esec?
Cheia succesului e sa stii sa mergi din esec in esec fara sa iti pierzi entuziasmul... dar si entuziasmul asta nu e etern... ce te faci cand blufurile nu se termina dar entuziasmul da?
Are rost sa cauti in continuarea componenta lipsa a fiintei tale, sau sa te predai luptei si sa accepti ca esti singur abandonat in tristete si durere si ca trebuie sa inveti sa disimulezi emotii si sentimente si sa intrii in "spiritul de cutie" atat de raspandit si de superficial... si astfel sa te mangai cu ideea ca nu esti singur... Da... nu esti singur la suprafata... dar sufleteste ce te faci?
Cand iti dai seama ca in loc de suflet pe zi ce trece se formeaza un vid? Aici cum poti sa te prefaci?! Poti? Trebuie?
Doamne, cat ma obosesc intrebarile astea fara raspuns concret... cat ma amagesc visele noapte de noapte... cat ma ranesc amintirile stiind ca nu voi mai putea niciodata sa le am alaturi de acea persoana care le-a creat... cat ma doare sa gandesc asa!
Vreau sa ma amestec in "cutie", nu mai vreau sa ma adancesc atat in propiile mele ganduri si nu pot... blestem, binecuvantare... nici eu nu stiu... poate doar EMOTIE...

14 ianuarie 2007

Nonculori

Mai sunt 6 zile si se implinesc 2 luni de cand visul meu frumos a devenit cel mai dureros si nesfarsit cosmar posibil, iar eu tot nu pot sa trec peste, tot nu pot sa il uit, tot nu pot sa ma refac psihic sau sentimental.
Toti din jurul meu imi zic sa te uit, toti incearca sa ma convinga ca o sa gasesc pe altul ca o sa imi revin ca asta e doar inceputul ca vor mai fi multe (da, aici am uitat sa zic e tentativa de incurajare ceva gen „ridica-te ca o sa cazi la loc” mai bine nu ma ridic ca sa nu mai am cum sa cad, logic?!)... ok, toate bune si frumoasa asa o fi... dar pana atunci eu ce ma fac? Pentru ca vrand, nevrand timpul asta trece din ce in ce mai greu, parca isi face ambitie si in loc sa vindece ranile trecutului mai tare le deschide.
N-am crezut vreodata in viata mea ca voi putea plange 2 luni de zile dupa cineva, n-am crezut ca o sa ma indragostesc in halul asta intr-un timp atat de scurt. Si nimeni nu ma intelege, asta ma doare cel mai tare ca absolut nimeni nu ma intelege.
Toti imi zic ca trebuia sa ma astept la asta, ca de ce m-am indragostit tocmai de el care e aproape „insurat” ca de ce aia ca de ce aialalta... dar de cand alegem noi pe cine iubim si pe cine nu iubim? De cand isi permit unii sa ma judece, cand ar putea si ei sa fie in situatia mea fara sa isi doreasca?
Ce ei considera ca eu am vrut sa ajung asa? A fost visul vietii mele ce-i drept sa fiu in situatia asta, sa sufar de sa nu imi mai simt inima in piept, sa plang pana cand imi seaca si lacrimile... cum poate fi lumea atat de rea si atat de aspra si sa ma judece in halul asta.
Cand iubim, iubim. Si punct. Nu alegem noi pe cine, cum sau in ce circumstante. Ne indragostim fara sa vrem si poate cand nu vrem, dar asta nu permit nimanui sa judece „de ce’uri” care nu-i privesc.
E viata mea... asta sunt eu. Da, recunosc mi-am ales cea mai putin indicata persona sa o iubesc, sa ii daruiesc tot sufletul meu si sa il calce in picioare cu atata usurinta, dar nu am facut-o pentru ca am vrut... ci pentru ca asa a fost sa fie.
Ne indragostim cu inima, oameni buni, nu cu ratiunea. Iubim cu sufletul nu cu creierul, ce e asa de greu de inteles. Iar eu il iubesc pe el. Da inca il iubesc si dupa doua luni si dupa ce sunt perfect constienta ca ce a fost nu voi mai avea niciodata alaturi de el, dar eu pe el iubesc si nu pot sa neg ceea ce simt si nu pot sa uit ceea ce m-a facut sa traiesc.
Ibraileanu spunea:
„ nu vreau sa tina la calitatile mele ci, fara niciun discernamant, la mine! Te iubesc fiindca esti bun; te iubesc fiindca esti inteligent; te iubesc fiindca esti frumos; te iubesc fiindca... inseamna ca te este iubit nu pentru el, ci conditionat , din anumite cauze. O iubire provocata de cauze constiente, de insusiti externe; o iubire acordata ca un premiu pentru calitatile estetice, morale si intelectuale, o iubire pe care o poti justifica nu este iubire. Si apoi bun, inteligent, frumos poate si si unul si altul, dar te sunt numai eu.”
Si da nu pot justifica iubirea mea pentru el... si da nu vreau unul mai bun, mai inteligent, mai frumos pentru ca EL e numai el si eu de el m-am indragostit ci nu de calitatile sale sau alte aspecte fie ele exterioare sau interioare ci de EL si atat...

10 ianuarie 2007

5 lucruri de nerecuperat


Exista 5 lucruri in viata care nu se pot recupera:o piatra dupa ce ai aruncat'o, o vorba dupa ce ai spus'o, o sansa dupa ce ai pierdut'o, timpul dupa ce a trecut, iubirea... pt cel care nu lupta...
Si pentru cine sa lupt pentru ce? Daca el nu ma vrea langa el, daca el nu ma vrea in viata lui si inima lui decat ca pe o amica, eu ce pot sa fac? Sa lupt pentru si anume ce? Pentru un vis? Pentru o speranta ce se tine de un fir prea subtire de sansa?
Cine ma intelege? Nu vreau sa mai sufar din cauza lui dar cu toate astea nu pot sa renunt... cine are capacitatea de a se indragosti poate avea mereu incredere in iubire si in valoarea omului de care s-a indragostit...
Si eu de el m-am indragostit, si stiu foarte bine de cine m-am indragostit. M-am indragostit de un barbat puternic, decis, cu un suflet enorm, caruia ii pasa de persoana mea, care ma alinta, avea grija de mine, ma proteja, pe care il visam si il visez inca, il doream si il doresc... mai pe scurt de EL... dar care acum nu stiu ce a patit pentru ca nu mai e aproape deloc ceea ce eu iubesc, acel EL pe care eu il iubesc.
Cum ar fi putut un om sa se prefaca asa de bine... nu cred ca s-a prefacut cred ca incepuse sa tina mult la mine, era indragostit de mine, dar ceva l-a intors din drum, ceva l-a facut sa fie nesigur pe ceea ce incepuse sa simta... vreau sa cred ca ce crede el ca a reinviat pentru ea e cu totul altceva decat dragoste... poate din cauza faptului ca eu cred cu toata fiinta ca o data ce simti ca nu mai iubesti o fiinta si o si afirmi destul de hotarat, dragostea nu poate renaste brusc...
„Nu mi-a placut niciodata sa adun cioburile sparte si sa le lipesc la loc, spunandu-mi ca vasul e nou. Ceea ce s-a spart s-a spart, si prefer sa imi amintesc cu placere de vasul intreg, decat sa il am inaintea mea si sa ii vad crapaturile tot restul vietii mele.”
Cat imi place fragmentul asta si cata dreptate are... si sincer in momentul in care dragostea devine casabila si „se sparge” chiar daca ai tentativa sa REFACI CEEA CE E DISTRUS NU POTI NICIODATA SA ADUCI LUCRURILE CA LA INCEPUT.
S-ar putea spune ca asa e si in cazul meu cu el direct, ca daca s-ar infaptui minunea si ar vrea iar sa fim noi doi e tot ceva asemanator cu ce am scris mai sus... Neah, gresit pentru ca eu si el nu am avut niciodata „vasul nostru” si numai al nostru fara nicio interventie exterioara, mereu de acest „vas” era atarnata si o a treia componenta care nu a dat ocazia ca el sa fie asa cum e cu adevarat.
De ce cred asa de tare in EL? ( de fapt nu stiu daca in el cel de acum ci cel pe care eu l-am cunoscut atunci si care sunt convinsa ca e adevaratul EL) Unde gasesc puterea sa ii iert orice, si sa ii inteleg aproape orice gest fara sa fie nevoit sa se sforteze pentru asta?
Azi l-am zarit cateva secunde a trecut cu masina prin fata mea, stiu ca nu m-a observat, dar eu l-am vazut si am simtit ca imi iese inima din piept, ca sufletul meu alearga disperat dupa el numai-numai sa il ajunga... cel mai mult ma bucur ca pana acum nu l-am vazut NICIODATA cu ea, nici macar asa fugitiv, nici in poze, chiar nicaieri... si sincer nici nu prea imi doresc, pentru ca mai mult ca sigur as fi geloasa, dar si mai important mi-ar face foarte mult rau.
Il iubesc si numai eu sunt constienta cat de mult si cat de tare, si nimeni nu ma intelege si nu ma va intelege vreodata, pentru ca eu sunt eu, pentru ca eu imi traiesc viata mea, am sufletul meu care simte in felul lui, care iubeste in felul lui, care se vindeca in felul lui.
Il vreau langa mine, macar o ora... dar il vreau ca atunci, ca la inceput... aseara l-am visat asa de frumos, aseara si luni... imi doream sa ma abandonez complet visului meu si sa devina realitate, dar din pacate nu depinde numai de mine...
De ce alintatul meu nu mai vrei sa lupti ca la inceput? De ce copilas micut nu ma mai vrei atat de tare in viata ta? De ce bebe strumf nu-ti mai lipsesc ca atunci?(azi sunt atat de obosita, abia imi simt trupul si as vrea sa scriu atatea aici dar pur si simplu nu am forta oricum si cuvinetele mele simple de mai sus, si propozitiile care sunt atat de evazive inseamna mult in sufletul meu si imi fac atata bine ca m-am descarcat, desi nu e tot ce vreau sa spun- nici nu stiu de ce am adaugat chestia asta aici simteam nevoia pur si simplu- la momentul asta nu ma mai inteleg sunt prea obosita...ma duc sa dorm iti doresc Noapte Buna acolo unde esti tu iubitul meu, indiferent ca nu eu te tin in brate, vise dulci pisoi.... sa ma iubesti)

09 ianuarie 2007

Rutina mea zilnica de suferinta

Hm, dubios!

Iar aici, iar in aceeasi situatie, sa scriu pentru a putea sa ma descarc.

Cred ca mi-am ratat vocatia si nu mi-am dat seama. Pacat ca numai tragedii ma fac sa scriu; sau pardon , ce pacat ca numai tragedii ma fac sa umplu pagini, zeci de pagini chiar.

Si, cum ziceam, „partea a doua”, pentru ca ieri nu am apucat sa termin ceea ce incepusem, termina azi. Dar exista un „dar”, care arata ca nu am stat degeaba si am mai adaugat ceva la colectia mea de ganduri. Ciudata mai sunt si eu. In fine, trecem peste. Sarim subiectul plictisitor, adica redescoperirea „eului” propriu, de orice natura.

Ieri am avut un moment de rabufnire. Am reusit sa plang la un film. Si nu, n-a fost din cauza lui sau doar un mijloc sa ma descarc folosind ca motiv scuza, si asa prea uzata, ”de la film”. De data asta, am plans pentru ca am realizt ce sistem de gandire tampit m-a manevrat in ultimul timp.

Ma uitam la un film despre traficul de persoane, unde tatal -pentru a-si salva fiica- se dadea drept peste asistand, in maniera asta, la violentele la care era ea supusa, privind intr-un timp chiar neputiincios. Si ma gandeam: oare cum se simte?

Ca mai apoi sa ma gandesc: „oare tatal meu, de acolo de sus de unde e el, ce zice cand ma vede in starea asta? O fi mandru de mine? Cu siguranta nu prea. Cred ca daca ar mai trai, ar veni si mi-ar da doua palme, pana cand mi-o urca si mine minte din picioare la cap!”

Eu, aia plina de verva si care bravam acum cativa ani ca nu am sa cad niciodata prada disperarii si ca am sa ma mentin mereu pe linia de plutire, am avut momentul meu de slabiciune in care imi doream, absurd, moartea. Sau, de fapt, nu moartea, ci o finalitate a suferintelor mele. Si cum mereu gasim calea cea mai usoara, am intregit si eu randul prostilor si tot calea usoara am gandit-o.

Cum am putut sa imi doresc asta? Cand el, tatal meu, bolnav de cancer, obligat sa stea la pat, tragea cu ultime suflari de viata ca sa nu moara, sa mai traiasca cateva secunde blestemate si chinuite, dar in care sa ne vada pe noi. Cand ar fi dat orice sa nu fie bolnav. Cand ar fi dat orice sa se mai poata bucura de viata. Si eu la 17 ani am plecat la colindat plaiurile mioritice cu mintea?

Da, ce sa zic? Cica eu aia matura care am invatat din viata si de la viata.

Dar, de fapt nu e numai vina mea. Am fost avertizata ca viata va fi un sir lung de suferinte presarat cu scurte momente de bucurie, dar nimeni nu m-a averitzat ca, ceea ce pare a fi, cea mai frumoasa escapada din cotidian "dragostea", poate fi si cel mai crunt cosmar din care cu greu te trezesti.

Am avut o stare de spirit ieri de cred ca imi plangeau si matele pe strada de mila. Si acum mi-e rau. Mi-e greata. De dormit, ce e aia?!... toate ca sa ce? Pentru cine?
Ca sa ce, nu stiu sa raspund, dar pentru cine, clar din pacate, stiu.

Cat poate fi de rau!
Cum poti sa faci glume atat de proaste, incat sa iti pui numele fiintei pe care ti-am zis ca o detest enorm si care imi provoaca o greata de nedescris( ala un tampit si jumatate care s-a gandit sa isi dovedeasca masculinitatea si maturitatea mintind o copila de 16 ani, care nu ii facuse nimic si care nici macar nu era vreo panarama ca sa zici "da, dom'le, a avut si omu' scop si cauza!"; neah, ala cred ca din pura placere sadica) si de care stie, ca doar i-am spus in nenumarate randuri, ca am ajuns sa imi fie sila si sa vorbesc? Ma irita pur si simplu si dintotdeauna m-a iritat! Eh, oricum faptul este consumat! Si totusi, cum a putut sa faca gestul asta? Ce a vrut sa-mi demonstreze? De ce? Sincer, macar sa aiba un argument concret si solid pentru care sa fi facut gestul, nu asa de’amboulea, sa imi dovedeasca el mie ca "vezi, dom'le, stiu ce te afecteaza, ma pot juca cu psihicul tau, te pot oftica!”.

O da, si daca eu, indirect, interpretez gestul ca ceva de genul „sunt la fel ca ala, deci trateaza-ma la fel!”. Aoleu! Nici nu vreau sa ii compar. Nu as putea si oricat s-ar stradui el, nu ar putea sa ma faca sa il vad ca pe ala. Din simplul fapt ca vis a vis de el nutresc anumite sentimente prea frumoase, dar oricum prea degeaba, iar fata de ala... "care ala?!"

Si n-as vrea, daca asta e intentia lui, sa ajung sa ma prefac si sa ma port cu el atat de indiferent. De ce? Pentru simplul fapt ca imi pasa de el si de soarta lui.

Cand am aflat alaltaieri ca mama lui a avut o problema, nu am putut sa ma calmez cateva ore gandindu-ma "ce o fi, cum s-o simti, sper sa fie cineva langa el(chiar daca ma durea gandindu-ma ca acel cineva e ea) sa-l sustina moral"... eu stiind cat de mult tine la mama lui si cat de mult o iubeste si ii vrea binele.

Asta a fost pur si simplu un gest venit din subconstient, care nu face decat sa completeze dragostea din sufletul meu.

Azi noapte, iar numai si numai la el ma gandeam. Stateam in pat si nu puteam sa adorm amintindu-mi cum era atunci cand era el langa mine, in acelasi pat.

Dar ce sa stie el? Cui sa ii pese de mine? Pai cui mama naibii sa ii pese, cand mie insami nu imi pasa?!

Si totusi, unde e sufletul tau ala exgerat de mare pe care multi nu-l percep? S-a pierdut in spatiu si timp sau apare numai la anumite persoane? Si sa inteleg ca eu nu fac parte din categorie, sau cum?

Pana la urma ce insemn eu pentru tine? Inca una care face umbra Pamantului, sau?

Da, cica aici ar trebui sa ma lamuresti tu! Si cum tu habar nu ai de toate astea, si nici nu stiu daca o sa imi fac vreodata curaj sa iti impartasesc macar pentru a-ti vedea reactia, o sa stau in continuare si o sa ma framant.

Toti din jurul meu care imi spun sa uit de tine, nu inteleg ca eu nu pot sa fac lucrul asta pana nu aflu niste raspunsuri, pana nu vorbesc cu tine, pana nu ma descarc sufleteste si iti impartasesc si tie ceea ce simt. Si cum asta nu stiu cand sau cum o sa se intample, ma intorc la rutina mea zilnica de suferinta.

08 ianuarie 2007

Ce sa fac?

(de pe foaie, dupa ce am aflat ca el si-a dat seama ca mai simte ceva pentru ea)

O, da ... tot eu si tot in aceeasi situatie tampita de a scrie pentru a ma elibera.

Mi s-a zis ce credeam eu ca daca voi auzi imi va face bine, ca el a incheiat totul pentru ca si-a dat seama ca de fapt tot la ea tine, nu ca a fost „silit” sau din „mila”, cum el se scuza de atatea ori. Eu tot il iubesc tot ii acord clementa, tot il justific din multe puncte de vedere, desi de mine nu a prea avut nici mila, nici nu i-a pasat prea mult.

De ce zic ca nu i-a pasat prea mult? Pentru ca daca ii pasa avea macar inima sa vina la mine sa isi ceara scuze si sa imi zica despre discutia lui cu ea, despre ce a realizat vis-a-vis de ea.

Nu sa stau eu si sa aflu pe franturi dupa aproape 2 luni ( pe 20 se fac 2 luni; ah uneori imi pare asa de rau ca am o memorie prea buna).

Oare ii este bine cu ea? Se mai gandeste din cand in cand la mine, la ce imi zicea (regreta oare macar o secunda ca m-a facut sa cred si sa visez lucruri ce nu s-au materializat, si care din pacate pt mine nici nu au vreo sansa sa se implineasca)?

Mi se zice ca voi mai iubi, ca voi gasi altul mai bun, mai frumos, mai de treaba... o, sigur, e asa de greu de inteles ca eu NU vreau altul mai... mai sau mai... ca eu pe el il vreau, ca el pt mine are toate „mai’urile” si mai mult de atat? Ca eu de el m-am indragostit asa cum e el si nu de unul cu „mai’uri”? Ce fraiera sunt! Oare el stie ca sunt in halul asta dupa el? Realizeaza? S-a gandit vreodata ca as putea macar si EU sa-l iubesc, nu numai ea?

Sau pardon, trebuia sa fac si eu scene lacrimogene, si sa trezesc in el macar instinctiv ceva... mila, compasiune, regret, o chestie cat de mica, dar care sa il faca sa isi dea o palma si sa zica : „Uite-o cum e dupa mine... uite ce i-am facut!”( sau din contra sa vada ca daca ma vede plangand nu simte nimic fata de mine, trebuia sa bag putina drama si lacrimi si vorbe ca sa isi poata da si el seama daca simte ceva pentru mine sau nu... asa cum a procedat ea, nu?. Ce usor de manipulat este un barabat de niste lacrimi, ceva reprosuri, apoi vorbe disperate si gata, e topit dupa tine, apar brusc sentimentele de dragoste sau de „ceva” la loc in inima lui... ce chestie...)

Am avut incredere in el si inca am pentru ca sunt perfect constienta ca daca acum ar veni la mine cu aceleasi replici de alta data, as pica iar in plasa...

Doamne, daca ar sti... numai daca ar sti...

Dar nu stie si nici nu cred ca ii voi da prea curand sau vreodata ocazia sa afle la cat sunt eu de mandra.

Il iubesc! Involuntar ( sau voluntar in subconstientul meu bleg care nu realizeaza), atat de intens si de in zadar... si ce e si mai dureros e ca sunt constienta de toate astea... iar asta face ca totul sa treaca mult mai GREU... poate niciodata, pentru ca va fi mereu in inima mea ca PRIMA IUBIRE ( cum se zice? NU SE UITA NICIODATA, DAR INTOTDEAUNA SE RATEAZA?-perfect adevarat).

Daca as putea macar sa inteleg de ce si-a dorit atat de mult sa il iubesc, daca era constient de incertitudinea sa sentimentala vis-a-vis de ea (atunci nu trebuia sa insiste atat de mult cu dragostea la persoana mea, NU? Adica, nah, zic si eu, dau cu presupusul)... nu cred ca a dorit sa isi bata joc de sufletul meu... ma indoiesc profund... dar atunci de ce?

Sau i-a trecut chiar atat de brusc ce zicea el ca e atat de intens pentru mine?
Oare a tinut la mine cum zicea? Mai tine? Am vre’un loc in inima si gandul lui? (sau doar, iar ma amagesc eu inconstient ca da... ca ceva-ceva a simtit, ca ceva-ceva insemn pt el).

Nu mai stiu; am obosit psihic, sarbatori planse, Revelion la fel; cat o sa ma mai tina?!(cert e ca nu pot sa traiesc fara sa il vad, sa il aud, sa vorbesc cu el pe net, imi fac atata bine toate astea, fara ca el macar sa banuiasca chestia asta).
Ce sa fac? Ce sa ma fac...?...

07 ianuarie 2007

Plang... iar

Ce melodie frumoasa ascult si cat de bine mi se potriveste: ”My all”-Mariah Carey... si abia imi tin lacrimile in frau pentru ca nu vreau ca nimeni sa ma vada plangand.

Aseara am simtit cum pur si simplu sufletul mi-a fost calcat in picioare, sentimentele condamnate si am asistat neputiincioasa pentru ca stiam ca tot ce mi s-a zis era perfect adevarat, din pacate... dar oarecum rabufnirea aceea de cuvinte nu a fost controlata pentru ca pe alocuri completa raspunsuri pe care le asteptam de atata vreme...

Mi s-a zis clar ca daca s-ar fi putut concretiza ceva cu adevarat pana acum se concretiza si ca e clar ca nu mai exista nicio speranta, ca trebuie sa fac in asa fel incat sa-l uit pentru ca nu va mai fi niciodata al meu. Simt ca innebunesc nu mai pot. Desi sunt perfect constienta de chestiile astea, inima mea nu inceteaza sa mai spere, nu inceteaza sa mai creada ca el pana la urma se va intoarce la mine. Cum pot sa imi dictez sufletului care si asa era insetat de speranta, de dragoste, de frumos...?

Si ma doare, chiar ma doare. Nu credeam ca in mine pot lua nastere sentimente atat de puternice si atat de intense, care se incapataneaza sa nu mai treaca, ci din contra sa creasca.

La un moment dat, dupa o ploaie de cuvinte de genul celor de mai sus a venit si un raspuns si anume momentul in care mi s-a zis: ”lasa fata ca lui i-a fost mila de EA” (deci nu dragostea subit redescoperita pentru ea i-a impacat), dupa care sa adauge la un interval de cateva secunde: ”... dar de tine de ce nu i-o fi fost?” (aceeasi intrebare pe care mi-o pun si eu de saptamani intregi). Si ca de obicei tot eu i-am gasit lui justificare pentru faptul ca nu i-a fost „mila” de mine, scuza tot pentru mine si sufletul meu: el nu stie taria sentimentelor mele, el nu stie ca pentru mine este cu adevarat prima dragoste, ca eu chiar il iubesc. El crede ce a crezut mereu: ca poate doar mi se pare, ca orice sentiment al meu pentru el se va stinge repede.

Total fals pentru ca sunt atat de constienta ca va trece asa de greu. Doamne, ce rau imi pare ca nu am zis de la inceput ca imi place de el si numai la 2 luni dupa ce sentimentele mele incepusera sa se contureze deja in sufletul meu, abia atunci am aflat ca el e aproape „casatorit”, si cum poti opri un tren care deraiaza, cum poti opri o inima care incepe sa iubeasca... ? Simplu: NU POTI!

Si, desi sunt perfect constienta de toate astea, nu pot sa il uit, nu pot sa nu-l iubesc, nu pot sa nu il vad, nu pot sa nu vorbesc cu el. Pentru ca in mod foarte ciudat vazandu-l, auzindu-l, imi dau seama ca nu il voi mai avea, sau pardon imi dadeam seama la inceput, pentru ca acum flirteaza subtil cu mine, face remarci care trezesc in mine mii de emotii, gesturi care ma debusoleaza...

Doamne, nu-mi vine sa cred ca asta sunt eu: aia rea care isi jurase ca nu va mai suferi, care isi jurase ca nu va mai tine niciodata la nimeni, pentru ca viata ei infecta intotdeauna s-a ocupat sa ii ia tot ce ii era mai drag. Si uite-ma, am indraznit sa cred, sa simt, sa visez crezand ca in felul asta voi pacali soarta care va uita sa imi ia iar si iar ceea ce iubesc. Da, dar pe el il iubesc altfel, e si normal pentru ca am mai crescut, nu pot sa tin la el cum am tinut la ceilalti ca la un tata, un unchi si ma rog intreaga paleta de pierderi, care nu aveau nimic deaface cu sentimentele mele actuale. Pe el il iubesc ca barbat, ca fiinta ce ma poate completa, ca ceva deasupra sufletului meu...

Pentru ca numai pentru el am simtit si eu acea chimie, care mie pana la 17 ani nu mi s-a mai intamplat cu absolut nimeni si de care sunt perfect constienta ca foarte greu o voi mai gasi. Cum sa uit ca la numai trei luni dupa ce m-a cunoscut mi-a zis ca ma place si ca e la un pas sa se indragosteasca de mine( iar eu de 3 luni acelasi lucru il simteam) ca la scurt timp sa aflu ca el la fel ca si mine din prima clipa in care m-a vazut a simtit o afinitate pentru mine? Cum sa uit cand imi zice ca el niciodata nu a fact gestul de a o insela pe ea si ca eu intr-un mod ciudat am trezit in el anumite sentimente ce l-au determinat sa faca acest gest( iar eu niciodata nu as accepta sa fiu cu cineva care are o relatie atat de veche sau care are macar o relatie, dar la el nu am putut sa rezist)? Cum sa uit ca la micile noastre neintelegeri citea parca ce trebuia sa imi zica pentru a ma calma, cum sa ma impace( iar eu care sunt foarte rea si foarte stricta nu puteam sa stau mai mult de 2 minute suparata pe el)? Cum sa uit ce simteam in momentele in care ma saruta, ma mangaia, imi vorbea, cand pur si simplu imi fugea pamantul de sub picioare, cand inima batea ori prea tare ori deloc ( prima data cand am fost capabila sa simt atatea emotii intr-un sarut, prima data cand am reusit sa simt fiori de placere la atingerea cuiva, pentru ca pentru mine cu el a fost primul meu sarut adevarat... tentativa aia nereusita de dinainte fiind doar ceva prea placid... amintindu-mi mereu cum atunci eram nedumerita ca nu pot sa simt absolut nimic cand ma saruta sau atingea cretinul ala si ca tot ce simteam era un fel de repulsie amestecata cu dorinta de a vedea cum este, pana si acum cand imi aduc aminte mi se face subit greata si am o senzatie neplacuta.... iar la el inca ii mai simt buzele pe buzele mele, pe gatul meu, pe spatele meu, inca ii mai simt mainile care parca doreau sa imi defineasca fiinta, inca ii mai simt rasuflarea atat de usor, caldura trupului... pur si simplu le simt atat de vii, inca mai port sigma atingerilor sale, saruturilor sale...si simt atata placere si imi trezeste atatea simturi amintirea lor, si as face orice sa le mai simt inca o data si sunt perfect constienta ca oricine m-ar atinge in momentele astea mi-ar provoca greata pentru ca el e atat de viu in constiinta mea si pentru ca la suprafata pielii mele, a trupului meu, a gurii mele a ramas atat de vie acea chimie si nu o pot inlatura...)? Of, de ce nu am putut alege de cine m-am indragostit imi era mult mai bine? De ce a trebuit sa ma indragostesc de ce imi era mai interzis si mai imposibil de avut ? Dar, din pacate, nu numai pentru mine ci pentru oricine in general, nu noi alegem nici persoana, nici momentul. Se intampla. Se intampla nu avem ce ii face...

Aseara am visat ca eram cu el si ca il rugam atata sa imi zica de ce a ales-o pe ea din mila sau din dragoste; si mi-a raspuns ca din mila, iar apoi ca multi i-au zis ca nu ar fi corect fata de ea sa termine relatia doar ca a aparut alta in viata lui. Stiu ca i-am raspuns atat: „ e corect ceea ce crezi tu ca e corect, ceea ce vrei tu, iar ei nu iti pot comanda sa nu faci ce te indeamna inima... nu poti sa faci atatea compromisuri cat timp e viata si fericirea ta in joc”, iar el s-a urcat intr-o masina si a plecat... Eu am ramas in urma plangand...

Cand m-am trezit am fost atat de marcata, dar nu puteam sa nu observ ca cel care in visul meu era el nu semana deloc cu el, era foarte slab( ma refer aici si din punct de vedere fizic) ca si cum ar fi trecut mii de greutati peste el, si abatut si amagit parca. Atat mi-am zis: „nu, asta nu e CEL pe care il cunosc si de care m-am indragostit, puternic si decis...asta era varianta lui slaba, usor manevrabila de catre ceilalti... eu cred in continuare ca cel de care m-am indragostit va avea odata si odata (cat mai curand posibil, sper ) curajul si puterea de a lupta si a alege pentru NOI".

Iar visez si sper aiurea,nu? Nu pot sa invat nimic din ce mi s-a spus aseara, dar nu vreau pur si simplu. Nu vreau sa cred ca nu am contat deloc in viata lui, cand el a contat si conteaza atat in a mea...

Plang... iar...

04 ianuarie 2007

A fost vina TA


Ce poti sa mai zici atunci cand cuvintele se pierd in propriul ecou surd? Ce poti sa mai crezi atunci cand speranta moare pe mormantul propriei fiinte? Ce poti sa mai ceri cand ti s-a luat totul intr-o secunda ratacita in universul timpului? Ce poti sa mai faci cand totul s-a daramat si traiesti printre ruine?

Multi ar zice sa inventezi cuvinte noi, sa nasti speranta din altcineva, sa dai in loc sa ceri, sa strangi ruinele sub care ti s-au ratacit pasii, dar sa nu parasesti scena pe care te afli, ci doar sa ii schimbi decorul.

Dar cand nu vrei? Cand inca mai ai aceleasi cuvinte mute, cand ai acea speranta in agonie, cand inca mai ceri ce ti s-a luat, cand daramaturile consideri ca se pot consolida? Ce faci in cazul acesta in care esti perfect constienta ca suferi si ca ceea ce simti te termina atat de tare, dar e atat de intens, incat nu poti uita senzatiile frumoase care, desi putine, tind sa le eclipseze pe cele actuale care sunt pur si simplu oribil de insuportabile, dar care s-au inaltat pe o baza prea solida: fericire, frumusete chiar extaz al fiintei…? Ce faci cand in minte iti rasuna intrebari pe care ai vrea sa I le pui, dar nu ai curaj pentru ca ti-e frica de faptul ca el s-ar indeparta, neintelegand ca tu doar ii vrei binele, in niciun caz sa-l presezi sa-l sufoci? Cand vrei sa-l intrebi daca ii este mai bine acum? Daca dupa discutia cu ea, pentru care a renuntat la tine, la voi, s-a schimbat? Daca rutina de care candva iti vorbea s-a transformat? Daca ea a inteles unde a gresit si s-a reinventat pe sine? Dar mai ales cat va tine oare situatia actuala, schimbarea ei sau a relatiei? Daca el crede ca exista un viitor pentru ei doi? Daca ea e femeia alaturi de care ar vrea chiar sa isi intemeieze un camin?

Iar daca raspunsul lui ar fi "Nu", atunci sa-l intrebi : De ce nu a avut curaj sa puna capat? De ce continuat daca nu asta e ceea ce-si doreste cu adevarat? De ce a facut un compromis pentru ea daca nu asta isi dorea cu adevarat? De ce i-a fost atat de frica si atat de greu? De un nou inceput? De recastigarea increderii, recladirea unei relatii? Dar oare nu asta e principiul dupa care ne ghidam in viata? Transformarea, evolutia propriei fiinte, vieti?

Iar daca raspunsul lui ar fi "Da" sa-l intrebi: Atunci ce anume ai cautat la mine? Ce anume ai vrut de la mine? De ce nu mi-ai spus de la inceput ca esti confuz in privinta sentimentelor tale si vrei sa aflii in felul acesta exact ce simti? De ce ai mintit facand planuri si promisiuni de lunga durata cu mine daca erai incert? Sinceritatea? Si in final sa ii urezi cu draga inima tot ce e mai bun si mai frumos in continuare, sa nu uite ca atat cat a durat pentru tine a fost superb si ca nu o sa-l uiti niciodata si ca ii multumesti pentru momentele frumoase, iar pentru cele urate poate ii vei multumi mai tarziu, cand se vor mai cicatriza ranile si vei putea cu adevarat sa deprinzi acea tarie de caracter pe care ti-o ofera orice nu te face sa mori… si care te face mai puternic.

Dar il vezi ca el se ascunde mereu, ca se eschiva mereu de momentul asta… De ce ii e atat de rusine, atat de teama, sa dea ochii cu tine si numai atat si sa se justifice singur? Ce? Crede ca il vei alunga, ca vei fi suparata pe el, ca-l vei detesta? Daca el nu vrea ca tu sa simti asta pentru el nu-si da seama ca de aceleasi lucruri te temi si tu? De raceala, dispret, tacere? Cum ai putea sa fi suparata pe cel care te-a umanizat, care te-a facut sa suferi, ce-i drept, dar ti-a redat lacrimile pe care ani de zile nu le-ai varsat datorita pietrificarii proprii, cel care ti-a demonstrat ca inca mai exista minuni in lume si ca viata poate avea si clipe de beatitudine , cel care te-a ajutat sa descoperi ca poti nutri emotii atat de puternice numai la gandul ca el exista… cel care te-a invatat sa iubesti… te-a invatat sa-l iubesti?

Scrii aproape zilnic tot ce ai vrea sa ii zici dar nu ai curaj... iar daca nu scrii reprezinti mental tot ce ai scrie aici, sperand in sinea ta ca va veni si acea zi cand te vei elibera total de aceste trairi si ganduri impartansindu-i-le in sfarsit.

Poate o sa vina si ziua cand vei avea curajul asta… trebuie sa vina…

Forme de iubire

"- Daca m-as ingrasa, pentru ca mananc mult sau as slabi foarte tare, pentru ca mie imi plac slabanoagele nu m-ai mai iubi? - Ba te...