30 decembrie 2007

Un singur 1, format din 2!


Oare mai suntem capabili sufleteste sa credem cu adevarat in iubire? In tot ce reprezinta ea, in tot ce ne ofera ea, in tot ce ne transforma ea?
Sau doar simtim superficial si ne lasam purtati de gandul ca asta este... ca asta inseamna sa iubesti.
Spunem atat de repede „TE IUBESC”, si la fel de repede suntem capabili sa depasim o dragoste pierduta, incat ma face sa ma intreb... sentimentul acesta e atat de usor de inmultit?
Raspunsul este simplu: NU, dar cu toate acestea il confundam de atatea ori si il folosim de atatea ori incat uneori isi pierde din farmec... din magie!
Iubirea nu este aceeasi pentru toti, iubirea nu este aceeasi la toti... dar oare iubirea este?
Mai poate exista in zilele noastre un seniment pur, lipsit de orice urma materiala, fara pic de egoism...? Mai poate fii iubirea un TOT absolut?
Cati si-ar da viata pentru fiinta iubita? Cati ar renunta la aceasta daca ar stii ca ii este mai bine in alta parte? Cati ar fi capabili sa isi sacrifice fericirea lor, pentru persoana iubita?
Ma doare sa o zic, dar prea putini... extrem de putini. Cu toate astea oriunde ma uit in jurul meu vad numai „dragoste”... scuzati-ma ca va zic... dar nu va cred.
De ce?
Pentru ca ce vad azi, luna asta, anul asta nu vad si maine, luna cealata, anul celalalt. Sunteti prea repeziti in dragoste, va ziceti prea repede ce simtiti unul pentru celalalt... chiar daca nu simtiti... de fapt e ceea ce ati vrea sa simtiti... e ceea ce cautati si vreti cat mai repede sa gasiti...
Din cauza asta va pierdeti rabdarea foarte repede, vedeti in fiecare iubit/a acel unic partener si sperati ca de data aceea va fi „pentru totdeauna”, iar cand totul se termina negati vehement toate afirmatiile pe care le-ati facut inainte... va rusinati de ceea ce ati crezut ca simtiti, de ceea ce ati facut si cautati repede de tot o alta iubire... mai bine spus: O CONSOLARE.
Mi-e teama ca suntem prea lasi sa luptam, ne e prea frica sa fim singuri, prea copii sa ne maturizam vreodata cu adevarat, mult prea egoisti sa uitam de persoana noastra cand suntem indragostiti.
Nu stim sa invatam din greseli, nu stim sa nu judecam o relatie dupa o alta relatie, nu stim sa ne abandonam cu totul in bratele iubirii, nu stim sa ne pierdem capul si ratiunea, nu stim sa fim NOI si atat: nemodelati de altii, neindrumati de altii, neinvatati de altii... si e pacat...
Cred. Inca si poate mai cred in iubire... dar cu ce folos, cand pe zi ce trece incetez sa mai cred in oameni?
Am rabdare... astept... poate o sa vina si acea persoana care va contrazice tot ceea ce simt acum vis-a-vis de omenire, tot ceea ce am scris ani de zile...
Poate o sa am si eu curajul sa lupt, sa cred, sa simt, sa cresc sufleteste si sa ma abandonez total in bratele celui IUBIT...( a se nota faptul ca am scris CELUI si nu CELOR, adica mai pe scurt, cred intr-o singura mare iubire... doar ca o confundam de atatea ori, incat am multiplicat-o inconstient pentru a nu ne pierde speranta dupa fiecare bluf)

11 decembrie 2007

Eu ma dau batuta!


Eu ma dau batuta.
M-am plictisit sa imi dau seama ca ma aflu intr-o lume lipsita de orice urma de speranta. Doamne cat o sa mai judecati oameni buni, cat or sa vi se mai para niste lucruri pe care voi in viata voastra nu ati avea curaj sa le faceti, absurde. Hello, doar pentru ca voi nu sunteti in stare nu inseamna ca trebuie sa ii puneti la zid pe cei care au avut curajul sa incalce toate principiile placide pe care le-ati invatat voi de la mami si de la tati.
Hai sa incep cu inceputul ca vad ca m-am luat dupa Caragiale si am bagat direct intriga. Deci azi de dimineata la stirile de la Pro Tv, arata un cuplu care la 83 de ani s-a casatorit. El fost soldat in armata Rusiei din cel de al doilea razboi mondial, ea fata unui comandant din armata germana. Dragoste la prima vedere, dar imposibila avand in vedere ca cele doua natiuni erau cam adversare. In fine, au incercat ei sa corespondeze, dar tipul amenintat de KGB a renuntat si la modalitatea asta de comunicare. A scris in schimb o carte, „Dragoste in vremea razboiului”, carte pe care unii studenti de la istorie au folosit-o pentru a o cauta pe iubita soldatului. Au gasit-o, iar femeia cand a auzit ca dragostea ei din tinerete inca traieste a divortat pentru a se casatori cu omul pe care l-a iubit o viata intreaga.
Da, frumos si romantic, in opinia mea caci in momentul in care am prezentat-o colegilor in afara sa o faca pe ea sonata nu au stiut ce altceva sa mai zica.
Adica, poftim? Pai daca noi, care ar trebui sa fim cei mai lipiti de sentimentul asta si lipsiti de pragmatismul celor prea incercati de viata, reactionam asa... sincer mi-e mila de viitorul omenirii. Cum sa zici la 17 ani ca femeia aceea e nebuna ca a divortat si a renuntat la situatia stabila pentru prima dragoste? Cum sa ti se para asa de absurd? In ce lume traim? Spre ce ne indreptam?
Si eu care credeam ca dragostea va fi cea care va salva lumea, si ca astia din generatia mea vom invata din greselile trecutului, mi-am dat singura palma necesara trezirii. Dumnezeule, cate prejudecati, ce mentalitati, ce gandire lipsita de esenta ne conduce.
De ce? Pentru ce?
Cand o sa visam si o sa ne formam un ideal, o esenta de a fi, daca nu acum?
Cum o fi daca de la 17 ani mergi pe ideea ca iti trebuie bani ca sa ai o familie, ca trebuie sa construiesti ceva alaturi de un om si sa stii de ceea ce ai construit si cu dintii daca poti, ca nu trebuie sa te lansezi intr-un risc si sa lasi pentru VISUL TAU ceva sigur, ca mai bine te complaci intr-o situatie stabila material si nu numai, decat sa faci ceva ce te-ar scoate din rutina, din obsinuit si ai fi in sfarsit TU.
Dar, ma rog, ma agit degeaba pentru ca sunt prea putini cei care mai cred in vise, in oameni, in dragoste si si mai putini cei care pot sa ii aprecieze pe cei care au cu adevarat curajul sa lupte pentru EI si FERICIREA LOR.
Sincer, scutiti-ma. Cand veti face si voi un gest curajos si care sa va reprezinte pe VOI, nu pe ce v-au invatat ceilalti sau v-au recomandat ceilalti, atunci mai stam de vorba. Pana atunci faceti un pustiu de bine si nu ii mai criticati pe cei care incearca sa iasa din sistemul asta idiot de gandire.
Imi aduc aminte ce a zis fostul meu profesor de romana din generala, la una dintre ore, referitor la mine si la faptul ca de multe ori eram diametral opusa de clasa si nu in sensul rau, ci din contra. A zis ceva de genul „voi cand vedeti ca unul dintre voi incearca sa se ridice aveti reflexul ala sa ii dati in cap si sa il opriti, ca la masinariile acelea de la balci, unde trebuie sa dai in cap papitoaielor care ies din diferite gauri... doar pentru ca cineva are curajul sa fie altfel nu trebuie sa il blamati si sa incercati sa il opriti... dar nu. Voi sunteti ghidati si manevrati de acelasi sistem de dat in cap invatat dintotdeauna”- ah, Doamne, cat mi-a placut fata lor cand au auzit un adevar atat de dureros. Oricum degeaba l-au auzit ca tot in intunericul nepasarii lor au ramas.
Sper doar cu mentalitatea voastra in momentul in care veti inchide ochii sa nu aveti vre-un regret.
Sper. Dar voi sunteti siguri ca asa va fi?

„People stop fighting
Angels are crying
We can be better
Love is the answer

Search inside
Are there any more tears to cry
(Don’t you wonder why?)
Why you feel so alone
All against the world
(World… World…)
Search back time
When you used to sing alone
(To the music of your soul)
Song of faith you can change
It's not too late”

05 decembrie 2007

Secretul sufletului meu


Imi aduc aminte acum cum in anii trecuti pana sa descopar fiorul intrebam in stanga si in dreapta ce simti cand esti indragostit, cum se saruta, cum trebuie sa te porti cu cel pe care il iubesti.
Fiecarea avea definita si explicatia sa, iar eu din pacate dupa acestea mi-am conturat-o pe a mea. Si a fost cea mai mare greseala a vietii mele. De ce?
Pentru ca am uitat de simtire bazandu-ma pe ratiune. Daca ma trecea un fior in loc sa il las sa se implineasca si sa devina sentiment eu il puneam din prima intr-o categorie, dupa definitii. Pentru ca am descoperit abia dupa aceea ca primul sarut e atunci cand simti ceva anume pentru persoana respectiva sau un gest reflex. Daca iubesti sau macar iti sare inima din piept numai gandindu-te la acel cineva e imposibil ca in momentul in care il saruti sa nu simti ca ai uitat cum se face, cum ti s-a zis, cum ai facut cu altcineva, si sa reinventezi sarutul, sa fie primul; caci vrand nevrand la urmatorul tot corelata la amintrirea sarutului anterior vei trai senzatia, in niciun caz la senzatia oferita de primul din viata ta. Am invatat ca de fiecare data cand simt ceva special pentru cineva invat sa sarut( regret ca au fost doar doua persoane in momentul de fata), iar atunci cand chimia aia nu exista si relatia este de dragul de a fi sau din lipsa de ocupatie, nu e sarut ci doar un gest reflex. Am simtit cate sentimente am pus in fiecare sarut cu persoanele pentru care nutream ceva sentimente, si imi dadeam seama de fiecare data cat automatism aveam cand ii sarutam pe ceilalti doi fata de care nu simteam nimic.(cum e viata asta au fost 2 cu 2, sa inteleg ca momentan scorul e egal?)
Pentru ca, cred si in momentul de fata ca am interpretat gresit iubirea si ca nu am gasit decat introducerea ei pe care am confundat-o cu esenta cuprinsului. Cred si in momentul de fata ca inca nu am simtit iubirea deplina din moment ce niciodata nu mi-au fost impartasite sentimentele. Cred si in momentul de fata ca in momentul in care afirmam in trecut cu atata tarie ca dragostea nu exista... greseam. Si greseam grav. Caci da, exista iubire, dragoste adevarata, sentimentul suprem al simtirii si trairii umane, doar ca este extrem de rara, dar si cand este gasita ofera tot ce se poate dorii mai mult pe lume (chiar daca numai pentru o clipa, o ora, o zi...). Fericirea absoluta exista, dar suntem prea egoisti si avizi de ea incat nu o pretuim atunci cand o avem, caci este de prea scurta durata iar noi vrem tot timpul mai mult.
Pentru ca nu am reusit sa simt pana acum cu adevarat ca traiesc. Doar fiindca am incercat sa ma conturez dupa societate si regulile ei, fiindca de fiecare data cand vroiam si vreau sa fac ceva stau si ma gandesc daca se va afla ce va crede lumea ( deja incepe sa ma enerveze neputinta mea de a controla aceasta chestie, a ajuns reflex neconditionat). Simt ca traiesc pentru altii si deloc pentru mine, simt ca traiesc ca sa le fac pe plac altora nu mie si ma doare enorm ca sunt constienta de asta dar sunt prea slaba sa schimb ceva.( insa nu ma dau batuta odata si odata va veni si momentul meu cand o sa POT, doar nu o sa accept cu atata usurinta ideea de victima a societatii si sa ma si complac in situatia asta, sunt prea orgolioasa; o sa fac doar ceea ce principiile si credintele mele etice imi permit sa fac). Alteori am facut gesturi pe care nu le doream la indemnul societatii, am inchis ochii si am trecut peste mine pentru ca asa imi ziceau EI ca este cel mai bine... si, ghici ce, nu mi-a fost bine. Din contra mi-a fost mai rau atat din punctul meu de vedere cat si din al lor, dar greseala era a mea nu a lor care ma sfatuisera (deh, liberul arbitru e mereu un pretext in orice imprejurare) asa ca si-au facut in continuarea „demna” datorie de a ma judeca si a ma pune la zid.(i-am iertat, in fond si la urma urmei ei au iesit in pierdere; eu barem am castigat un gram de experienta si un gram de nepasare la adresa lor, ei in schimb au pierdut timp pretios din viata ocupandu-se de viata mea in detrimentul celei proprii; bine ca au ei timp si multe vieti sa judece faptele mele, iar eu sa imi continui drumul spre implinirea proprie).
Acum nu stiu daca revolta din sufletul meu si descatusarea cuvintelor mele sub forma de cuvinte vor schimba radical situatia de fata, dar macar sunt un pas micut spre reusita acestui lucru. Asa ca cel mai bine e sa nu intrebi in stanga si dreapata lucruri legate de simtire, ci sa intrebi in tine.
Acolo se afla toate raspunsurile... si nu numai.(ce altceva se afla acolo e o surpriza si te las sa descoperi TU; eu deja incep si imi place la nebunie... dar nu iti zic ce)

02 decembrie 2007

3 in 1


Azi am mai multe prboleme de dezbatut cu mine, nu una singura.

In primul rand, de azi in fix 3 luni o sa implinesc 18 ani. Nu vreau! Cu toata taria o afirm. De ce?

Voi fi majora. Daca pana acum aveau pretentii si asteptari de la mine, acum vor avea un motiv in plus de adus la cvasiargumentele lor din prolificile certuri, cand nu gasesc explicatii mai bune decat raportate la varsta. Apoi, mi se pare ca inca sunt mica, inca mai am sa-mi traiesc copilaria, sa recuperez ce am pierdut ani de zile. Nu vreau sa fiu vazuta ca o persoana mare. Imi place statutul de minora. Imi plac avantajele oferite de varsta. 17 ani cred ca este cea mai interesanta varsta si asa vreau sa raman.
Off, si ma enerveaza cumplit ca nu pot sa ma obisnuiesc cu ideea ca timpul nu tine cont de ce zic eu si trece. Si eu ii zic STOP, dar el nu ma intelege. Gata, opreste-te, imi convine de minune cum sunt acum, nu vreau sa fiu mare! Doamne, de ce nu ma simt inca pregatita sa trec la acest nivel? Ma enerveaza sincer neputinta asta, dar cred ca va tine pana in momentul in care va veni data de 2 martie, cand o sa fie prea tarziu sa ma mai cert cu secundele, minutele, orele, zilele, saptamanile, lunile si anii care au trecut PREA REPEDE.

Tot ce mai pot sa fac in momentul de fata este sa profit la maxim de aceste 3 luni si chiar am sa o fac. Am sa ma folosesc de toate avantajele mele de MINORA, am sa ma port copilareste, am sa rad fara sa imi pese de ce zic cei din jurul meu, am sa cant, am sa dansez, am sa ma bucur cand am eu chef, iar daca cineva imi va zice un singur cuvintel ii voi spune simplu: SUNT COPIL... INCA SUNT COPIL!AM VOIE!. Dar asta nu inseamna ca nu voi mai fi la fel si dupa 18 ani, doar ca atunci va trebui sa imi caut alta replica pentru a le inchide gura. Ah, sunt tanara ce naiba, am voie sa fiu mai libera si mai lipsita de obligatii si compromisuri ca niciodata! Daca vreau sa zbor, ZBOR! Nu trebuie sa cer acordul nimanui, si cu atat mai putin sa ma explic tuturor pentru avantul meu exuberant de viata. Mi-e sete de viata, mi-e foame de viata, mi-e pofta de pulsatiile de la nivelul vaselor mele sangvine, ma simt mai vie ca oricand si vreau sa raman asa, sa nu imi taie nimeni avantul cu replici legate de varsta si de obligatiile ce imi revin. Lasati-ma in pace, m-ati terorizat suficient pana acum! Daca atunci voi fi libera si detasata de voi toti, atat va zic: lasati-ma in pace, caci eu voi fi responsabila de faptele mele, nu incercati sa ma speriati! Dar pana atunci lasati-ma sa mai fiu macar 3 luni copil.

Partea a doua a problemei.

Doua palme date subtil de viata. Una dimineata alta seara. Macar la pranz am avut norocul, fiind in companie feminina sa nu mai fiu dezamagita si scarbita de „eternul masculin” (nu imit, nu parafrazez, mai degraba persiflez).

Dragii mei, barbati, de acum incolo cand va mai plangeti de infidelitatile noastre va rog frumos sa tineti cont ca am avut cei mai buni profesori, ca fara voi nu am fi invatat.

Cum v-am acordat, eu cel putin, toate circumstantele atenuante si v-am cautat si gasit tot felul de explciatii plauzibile, in perceptia mea, voi ati insistat sa ma convingeti tot timpul ca prima parere era cea CORECTA, ca nu era o prejudecata de moment. Multumesc! Ce m-as fi facut fara misoginii de voi, fara egocentristii de voi, fara infidelii de voi?

As fi crezut ca dragostea adevarata exista si ca ne inconjoara la fiecare pas si ca tine doar de mine sa o gasesc. As fi crezut ca fidelitatea si monogamia vin odata cu sentimentul etern. As fi crezut ca exemplarele de fii ratacitori sunt doar o creatie ale povestilor triste, dar ca exista un indreptator patimas pentru fiecare. Adica as fi crezut prea mult, in prea putin probabil.

Da. Afirm si sustin ca exista si opusul descrierii de mai sus, dar sunt exemplare pe cale de disparitie si prea putine fericitele care au parte de ei(sau fericitii, ca unii cauta si ei tot printre mai sus pomenitii). Asa ca, dragele mele, tine-ti bine de ei ca e posibil sa nu realizati ce aveti alaturi. Iar voi, dragii mei, fiti mereu asa si nu va luati dupa turma deja existenta si plina de oite negre, sau pardon, berbecuti, sa nu le zgarii egoul.

Si pentru cine mai are semne de intrebare, nu aveti de ce. Verificata si rasverificata ipoteza mea, sau poate am eu bafta sa ma „impiedic” mereu de specimene de genul. (sincera sa fiu, deja m-am saturat de baieti/barbati angajati intr-o relatie sau si mai sus, care adera la o noapte sau o aventura cu o pustoaica, sau ma rog, in general cu o ALTA decat cea cu care deja isi impart viata, patul, inima si alte idealuri de cuplu)

Si a treia parte a problemei.

Ieri a fost 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei, si pentru prima data in viata mea am dat mesaje de la multi ani si am sunat lumea. Nu stiu de ce, dar ieri am fost profund prinsa de febra patriotismului. Toata dragostea asta de tara si nea a inceput vineri, cand am vazut un spectacol la scoala si mi s-a parut atat de interesant sa vad dansuri populare romanesti si sa imi dau seama ca acelea erau „discotecile” rustice, sa imi dau seama ca daca nu stiai pasii si nu stiai sa te integrezi in dans, nu puteai sa dansezi. Nu stiu de ce dar pur si simplu m-a fascinat si m-a facut sa imi para sincer rau ca se pierd din ce in ce mai mult traditia si cultura noastra.

Erau atat de frumosi si atat de armoniosi pasii de dans. incat simteam ca nu sunt invatati, ci din contra izvorau dinlauntrul celor care ii faceau. Ce ciudat a fost sentimentul cand ieri am spus: „La multi ani!” mai multor indivizi si eu chiar o ziceam din inima nu ironic, chiar daca ei nu realizau asta.

De ce am ajuns sa ne negam originile si sa ne fie rusine cu neamul nostru din trecut, care chiar isi merita un loc sus pus in istorie si unii dintre noi ar trebui sa luam exemplul de la ei si sa nu distrugem ceea ce multi, timp de secole, s-au straduit sa construiasca.

Pff, prea m-am integrat in armonia sarbatorii nationale, dar sincer imi place ca sunt romanca, indiferent de ceea ce zic altii. Imi place melodia limbii noastre, dificultatea gramaticii, cultura, poezia si originalitatea cu care gasim solutii in orice domeniu.

Ia, hai, „Desteapta-te, romane!”, dar repede pana nu e prea tarziu...

01 decembrie 2007

Momentul "imi place"!


La multi ani tuturor romanilor, ca azi este pana la urma ziua noastra. Dar nu despre acest lucru am sa vorbesc, caci nu asta m-a indemnat sa scriu...

Imi place barbatul care isi da seama ca femeia de langa el reprezinta imaginea lui. Imi place barbatul care se ingrijeste de imaginea lui.

Imi place barbatul care stie sa faca daruri, care stie sa ofere. Imi place barbatul care stie sa iubeasca si sa isi apere imaginea. Imi place barbatul care stie sa isi aleaga imaginea.

Imi place barbatul care stie ca trebuie sa dai aceleia care nu iti cere, ci care iti dovedeste ca poate si singura sa isi ofere, caci atunci isi da seama cu adevarat ce are langa el si ca nu este indispensabil din punctul asta de vedere si astfel isi evalueaza si mai mult potentialul.

Imi place femeia care nu cere, si stie sa accepte ceea ce i se ofera fara a da inapoi mai mult decat un zambet si un amabil „multumesc”, si asta pentru ca stie ca daca nu va mai primi poate sa isi ia si singura.

Imi place femeia care stie ce vrea si pe cine vrea si stie sa lupte corect pentru el. Imi place femeia care se lasa greu pentru ca stie cat valoreaza. Imi place femeia care se foloseste de toate atuurile sale si isi ascunde defectele.

Imi place femeia care stie sa se joace cu personalitatea ei. Imi place femeia care are pentru ca poate nu pentru ca i s-a dat. Imi place femeia care nu isi verifica din 5 in 5 minute barbatul pentru ca e sigura pe ea si pe ceea ce are. Dar mai tare imi place femeia care isi da seama ca daca acesta o lasa pentru alta, el a pierdut.

Imi place femeia care nu se teme sa tipe, sa faca ordine, sa se impuna.

Pacat insa ca astfel de temperamente nu prea exista.

Pacat insa ca nu stim sa alegem ce e bine si ce e rau in proportiile potrivite.

Pacat ca aspiram spre mai mult inainte de a ne valorifica potentialul, inainte de a ne depasi limitele umane.

Pacat ca exploatam la maxim o singura calitate si pe celelalte le lasam sa se piarda si de aceea capatam alt renume.

Pacat ca nu stim cand e prea mult sa zicem "stop!" si cand e prea putin sa zicem "inainte!".
Pacat ca stau si scriu lucrul acesta in loc sa-l aplic. Pacat ca nici eu nu am gasit inca puterea sa aplic ceea ce de multe ori scriu.

Bine ca stiu ca nu e timpul pierdut. Bine ca macar stiu ce am de facut. Bine ca sunt decisa sa fac pasul spre schimbare pentru ca vreau eu, nu ca vor altii.

Bine ca ma suport asa cum sunt.

Bine ca vreau sa fiu asa cum sunt si ca nu ma schimb pentru altii, ci doar pentru mine.

Imi place... pacat... dar e bine...

26 noiembrie 2007

Mi-e dor!


Nu stiu de ce, dar in ultima vreme, observ o sensibilitatea acuta in sufletul meu ori de cate ori vine vorba despre tatal meu, care a murit.
Lacrimile ma incearca tot mai mult cand vorbesc despre el sau vine vorba despre ceva ce aduce aminte despre el. Simt atat de tare nevoia sa stau la el in brate, sa ma mai simt cum ma simteam atunci cand in dupa-amiezile fiecarei zile adormeam langa el si ma trezeam in bratele lui, toata incalzita si transpirata de la atata caldura sufleteasca si simteam ca inima mea explodeaza de atata fericire. Ma simteam cea mai protejata, iar ochii lui erau lumina cea mai vie pe care o puteam zari intr-o persoana.
Mi-e prea dor de el, de fiinta lui, de sufletul lui, de glasul lui... am nevoie de sfaturile lui, de critica lui, de mustrarile lui, de zambetul lui cand faceam ceva bine, de tot ce imi insufla simpla lui prezenta.
Mai mult decat sa imi fii un tata, Iutul meu, mi-ai fost si ramai mentorul meu. Cel care m-a invatat sa lupt, sa vreau sa imi depasesc conditia, sa condamn minciuna si falsitatea, sa fiu mereu demna si cinstita, sa nu caut beneficii materiale ci spirituale, dar mai ales sa nu incetez niciodata sa sper si sa merg inainte.
Te chem de atatea si atatea ori in vis, imi doresc sa ma mai simt tinuta in brate de tine cand dorm. Vreau sa fii mandru de mine. Vreau sa pot sa te fac, cum te faceam cand eram mica, cel mai fericit om ca a gasit intr-o copila un diamant bun de slefuit si atat de usor de lucrat cu el.
Tu ai vazut in mine acea lucire. Tu ai avut, si sunt convinsa ca ai in continuare, incredere in mine si stii ca daca imi propun chiar pot si reusesc. Tu ai gasit in mine ceea ce ai fi vrut de la copilul tau, dar nu pentru ca soarta nu a vrut sa-ti daruiasca odrasla dorita. Nu. Tu ai avut 2 fete, fiecare unica in felul sau si daca nu ar fi existat prima nu ai mai fi indragit-o si pe a doua pentru ceea ce este. Stiu ca ne-ai iubit pe amandoua ca un adevarat tata.
Ma crezi, Iutul meu, ca imi doresc cu disperare sa am curajul pe care l-am avut cand erai cu mine, pentru ca stiam ca daca o sa cad tu o sa fii primul care ma ia de mana si ma ridica. Tu esti singurul care ma invata sa cad in picioare.
Te rog, fii in continuare langa mine. Te rog, nu lasa niciodata drumul meu fara urmele pasilor tai, pentru ca am nevoie sa vad ca in continuare crezi in mine, ca in continuare sunt protejata de tine.
Legatura noastra spirituala e mai mare decat pot intelege ei. Sufletele noastre se alimenteaza reciproc. Tu esti insipratia mea, cel care ma ajuta sa cant, sa desenez, sa scriu, iar eu sunt continuarea ta pe aceasta lume, nemurirea ta in acest moment. Prin mine tu duci la capat ceea ce ai inceput, caci simt asta cu fiecare por al fiintei mele. Daca nu ar fi fost asa, nu m-ai mai fi lasat sa fiu lucida si puternica emotional dupa tot ceea ce mi s-a intamplat. Daca nu ar fi fost asa, nu mi-ai mai fi dat forta ori de cate ori ma simteam slabita si ma invatai ca pot sa merg si singura. Daca nu era asa, acum imi trimitea-i un inger care sa ma pazesca si sa imi tina pasii langa aripile sale, pentru ca eu as fi fost inapta sa merg altfel. Dar, NU. Tu ai stiut de fiecare data ca la orice incercare la care ma va pune soarta eu voi reusi sa o depasesc. Aici stiu ca nu te-am dezamagit si am convingerea ca nici nu o voi face. Stiu ca ai fost mandru ori de cate ori destinul imi mai punea o piedica, o problema de rezolvat si eu, desi aveam momentele mele de slabiciune si vroiam sa renunt, faceam ce faceam si gaseam acea mica raza de speranta pentru a urca la tine si a-mi gasi echilibrul emotional, prin care am reusit sa trec peste orice criza.
Totul trece, pretul platit e timpul, iar castigul e experienta si eu am certitudinea ca toata experienta pe care am platit-o cu timpul meu e un profit mult mai mare decat pare. Nu am ce sa regret, nu am ce sa ma bantuie. Trebuie sa invat din trecut, nu sa traiesc in el, chiar daca uneori pare mai bun trecutul decat clipa actuala sau cea care va urma, eu nu am sa traiesc in el. Eu merg inainte indiferent ce va zice lumea, indiferent cati ma vor judeca, indiferent cati vor dori sa ma vada jos, refuz sa RENUNT. Pur si simplu REFUZ!!!
„ Daca viata mi-ar putea oferi
Inca o data sansa de-a regasi
Clipele ce au fost si s-au risipit
Si tot ceea ce impreuna am cladit.
Port in gand mereu doar privirea ta
Realitatea nu o pot accepta.
Ieri erai cu mine, azi nu mai esti,
Ce s-au scris candva au fost doar povesti.
Tu spune-ai mereu:
Traieste-ti clipa!
Viata, insa, n-a putut ierta.
Tu esti sus, acolo printre ingeri,
mi-a ramas doar amintirea ta.
Vei ramane in gandul meu
La bine si la greu,
Iar tot ceea ce am facut impreuna
Ne va lega mereu.
Astazi cerul parca e innorat
Totul in jurul meu imi pare schimbat.
Uneori viata e de neinteles
Ea nu iarta iar tu nu ai de ales.
Este ultimul tau drum te-am pierdut
Amintirea se asterne in trecut.
Ieri erai un suflet nevinovat,
Astazi ingerii din cer mi te-au luat.
Parca ieri traiam sperante si vise.
Parca ieri aveam tot ce ne-am dorit.
Tu spune-ai ca viata merge inainte...
Ma intreb oare chiar s-a sfarsit?
Stiu ca ma auzi. Este poate ultima oara cand te privesc in ochi, ultima oara cand iti vad chipul, ultima oara cand iti vorbesc. Lacrimile nu-ti pot sterge amintirea. Ai ales un drum pe care nu exista suferinta, nici durere. Mi-e greu sa accept, insa independent de noi... viata merge inainte!”

20 noiembrie 2007

Cat de mult este destul?!


Pe zi ce trece ma surprinde tot mai mult si tot mai tare specia asta contemporana cu noi numita „barbat/baiat insurat/combinat” care desi are acasa o fata de milioane ( indiferent ca sunt ipotetice sau reale) sunt intr-o continuua cautare de noi „victime”, daca se poate si mai tinere cu atat mai bine.
Ori e doar soarta mea sa dau numai peste astfel de personaje, ori deja ideea de monogamie e piesa de muzeu. Si hai fie, inteleg daca si EA ii da motive LUI sa spere la o posibila aventura vina deja se imparte la doi, dar cand il refuzi politicos (sau nu, in functie de gradul de exasperare in care te aduc insistentele inutile) si el ramane totusi pe pozitii, incepi sa te intrebi cat de mult este destul?
Stii ca cineva il asteapta acasa, stii ca este cu acel cineva de ani, luni, saptamani, ore nu mai conteaza cat si mai ales stii ca ai niste principii de viata solide si ca ai dat-o o data in bara crezand un astfel de specimen si ti-a ajuns, si ramai stupefiata cand vezi ca pentru el „amanuntele” astea sunt doar un decor de scena, din alt act decat cel pe care il joaca cu tine.
Patetic. Frustrant. Enervant si sacaitor. Deja aceleasi fraze, acelasi promisiuni aruncate in vant, aceleasi complimente menite sa vrajeasca o pustoaica naiva prea increzatoare in dragoste, dar mai ales in oameni. Incepe insa sa devina de-a dreptul penibil cand numarul lor creste si mai mult ca ti se pare ca doar de astfel de „celibatari cu jumate de norma” te impiedici, daca nu intotdeauna macar prea des ca sa mai rezisti tentatiei de a nu ii jigni finut.
Dar ce imi bat eu capul aici ca oricum asta nu rezolva nimic, dar macar ma descarc si macar incerc sa analizez eu cu mine in ce lume minunata traim si incep sa ma gandesc cu groaza cum va fi in momentul cand nu voi mai avea statutul de single si voi fi commited. Cand ma gandesc ca eu din fire nu sunt geloasa si posesiva, nu insist cu intrebari si telefoane dar urasc sa fiu MINTITA, si cand stiu ca barbatul nu are nici limita nici masura, cum o sa pot sa nu ma gandesc macar fugitiv la varianta ca eu stau acasa si el se da la alta.
Bine ca acum nu poti taia toata padurea doar pentru cateva buruieni, dar daca aceste buruieni sufoca si radacina celorlalti?
Nu zic ca femeile sunt usa de biserica, departe de mine gandul asta, dar hai sa fim onesti macar o data si sa lasam feminismul si misoginismul si sa recunoastem ca cei care inseala cel mai mult sunt tot „masculii feroce” ai societatii moderne.
Ah, iar incepe sa ma plictiseasca atata polemica si atatea intrebari fara raspuns. Hai sa lasam lucrurile asa si totusi dragii mei „vanatori” lasati-o mai moale nu uitati ca aveti pe cineva acasa care valoreaza enorm( ca altfel nu s-ar explica de ce v-ati indragostit si mai sunteti cu persoana respectiva), iar daca dragostea dispare mai bine mergeti pe cai separate, decat pe aceeasi cale dar cu 3 perechi de pasi...

18 noiembrie 2007

Vorbe spuse prea usor ...


Sincer deja incep sa ma plictisesc de prietenie de carton conditionata de nevoi si ajutoare. Mi se pare absurd sa fii nevoita sa te scuzi pentru orice gest lipsit de o releveanta, cu o tenta infantila si umoristica, dar care „lezeaza” integritatea unei persoane din categoria prieteni... ai tai.
Da, ma declar vinovata de oferirea de prea multe ori a unei prietenii neconditionate, a unor pusee de bine gratuite si apoi de riscul pe care mi l-am asumat inconstient de a fii dezamagita la nesfarsit ori de cate ori imi pasa si ma afecteaza comportamentul inadecvat al „pritenilor”.
Sinceritatea cica ar trebui apreciata. Da. Perfect adevarat, atata timp cat tu esti cel sincer si nu celalat. Sub sistemul asta se functioneaza mai nou. Daca celalat e sincer (cand zic sincer ma refer desigur si la o limita etica a cuvantului, in momentul cand sinceritatea ta nu are temeiuri reale si este profund subiectiva aia deja nu mai e sinceritate ci doar o descarcare nervoasa a unei persoane incapabile sa fie profunda si pentru care judecarea faptelor si actelor de viata ale celoralti e deja un mod de a fi), dar mai ales daca celalalt iti spune scurt si la direct ceva si in momentul in care tu te-ai suparat nu isi retracteaza cuvintele... eh atunci e grav. Atunci nu esti sincer esti nesimtit, atunci nu mai esti prieten esti doar o umila „cunostinta”.
Ce te faci insa cand tu ai fost de multe ori in aripa asta de „sentinta-judecata” si in momentul cand acuzatul se plictiseste de greselile tale de judecata incepe sa persifleze, incepe sa contraatace si incepe sa fie in stadiul de a nu ii mai pasa la fel ca la inceput sa se agite pentru a pleda prezumtia de nevinovatie? Atunci cand „acuzatul” realizeaza ca a gresi e omeneste si ca pe langa „raul” involuntar facut celui pe care il credea prieten, „binele” cantareste mult mai mult, dar ca de obicei e mai palpitant sa vezi partea goala a paharului?
Cand realizezi ca deja te injosesti prea mult prin atacarea propriei persoane si prin culpabilizarea voluntara si deliberata a propriilor acte, cand stii ca acela care iti face reprosuri NU A FOST ACOLO cand ai avut mai mare nevoie, dar tu ai fost, NU A FOST cand ai plans si simteai nevoia disperata sa te asculte cineva, dar mai ales NU A mai FOST de mult prima care afla despre problemele tale, despre sentimentele tale si despre dorintele tale.
Neputinta asta de a nu determina cauza si de a da continuu vina pe celalalt si a zice ca el s-a schimbat, datorita celuilalt s-au racit relatiile, e doar o negare psihologica a eului. E mai usor sa zici de celalat cand tie ti-e greu sa recunosti ca undeva la tine s-a inceput totul.
Eu recunosc m-am schimbat datorita mai multor factori ai vietii mele, dar comportamentul meu s-a schimbat radical fata de o singura persoana, fata de restul in proportii prea mici... atunci, cine a fost vinovata?
Viata? Nu. Atingerea punctului limita a integritatii personale. Da. Cand de 2 ori intr-un interval mai scurt de 6 luni iti zice „cea mai buna prietena” ca ai aptitudini de persoana cu moravuri usoare de la niste porcarii de observatii ( respectiv un hobby, si doua greseli in viata amoroasa) ajungi sa te intrebi pe ce se mai bazeaza relatia. Cat timp respectul fata de celalt e undeva intre 0 si -1, in momentul in care elementele comune incep sa dispara, in momentul in care te-ai saturat sa ierti, sa zici ce te deranjeaza si sa vezi ca viata frumoasa de dupa tine pana la urmatoarea mica abatere.
De durut oricum doare sa vezi ca cea pe care ai ajutat-o neconditionat si cea la care tineai mai mult decat la tine iti zice ba ca esti una dintre cele mai importante persoane din viata ta, ba iti da flitul pe motive gratuite. Cand vezi ca se vede destul de stabila pe altii si uita ca acei altii tu i-ai introdus ei, cand uita ca atunci cand se simtea abandoanata si neintelesa desi si tie iti gresise tu ai lasat la o parte resentimente si nu ai suportat sa o vezi singura si ai decis sa o ajuti, sa o iei de mana si sa ii zici unde crezi tu ca greseste.
Cand apare un tip de invidie e greu sa explici ca egoismul celuilalt e nejustificat si ca motivele sunt neintemeiate. Cand prinzi sagetile impersonale dar cu o traiectorie mult prea exacta. Atunci preferi sa nu mai bagi de seama, preferi sa nu te mai agiti, preferi sa nu mai pui la suflet, iar cand celalalt observa ca nici macar in felul asta nu reuseste sa te mai afecteze in loc sa incerce sa gaseasca elementul lipsa si sa il puna la loc, reintregind puzzelul prefera sa dea cu piciorul si sa mai distruga putin din el... dar uita ca puzzelul nu e nemarginit si ca la un moment dat vor ramane piese aruncate in toate directiile, piese distruse de „suturi”, care nu mai pot fi niciodata reasamblate ca la inceput.
Insa daca nu iti mai pasa nici macar nu o sa mai incerci sa repari raul facut. Si atunci, la naiba, chiar doare sa vezi ca ai luptat de multe ori singura sa salvezi o himera...
„O noua zii tu nu ai sa stii, privesc spre cer si intreb de ce? N-au niciun rost regretele iar ma indrept spre nicaieri. Vorbe, vorbe care tot mai dor... vorbe spuse prea usor mai poate fi ceva intre noi? Sunt doar iluzii. Vreau din mintea mea cumva sa sterg vorbe in care nu mai cred. In fiinta mea e o lupta grea sa nu privesc in urma mea. Si bratele larg le-am deschis, ma las purtata de vand prin noapte. „(3rei sud est- vorbe)

14 noiembrie 2007

Se poate si punct!!!

E incredibil, sincer. La inceput am crezut ca sunt cuvinte de umplutura, ca sunt pareri subiective, dar incep sa ma conving singura ca nu e asa...
De vreo cateva zile mai toata lumea imi spune ca arat altfel, incepe sa ma intrebe pt cine ma aranjez, de ce ma machiez.... si raspund sincer: pentru nimeni. Chiar asa e: pentru absolut nimeni. Doar pentru mine, pentru ca ma simt eu bine, pentru ca nu am nicio explicatie, sincer.
Doamne, ce am facut un an de zile? Cum am putut sa fiu atat de nedreapta cu mine si sa ma pedepsesc si eu mai tare in loc sa ma ajut?
Iar acum? Acum?! Imi revin. E incredibil. As plange, as rade mai tare, as trai parca mai intes. Dar stai putin deja fac asta si nu fortat, ci pentru ca simt cu adevarat. Ma uit in oglinda si nu se mai vad urmele lacrimilor mele, ba chiar se vede timid un zambet in coltul gurii. Ah, vreau sa dansez, sa cant, sa sar, sa iau pe toata lumea in brate, sa pup pe toata lumea... sa recuperez tot ce am pierdut!
Si am sa reusesc!
Ah si am sa fiu iarasi vie fara sa am nevoie de altcineva sa ma faca sa ma simt astfel... acum stiu ca cea mai buna prietena a mea sunt tot EU si ca niciodata nu sunt singura... ma am pe mine si am forta asta a naibii de mare de a trece peste tot greul si de a intampina ziua de maine cu speranta. Si o sa reusesc... stiu ca se poate... da! Se poate si daca pot eu, inseamna ca pot mai multi... atata timp cat gasim acea mica raza de lumina care sa ne incalzeasca trupul, sufletul...
La naiba cu explicatii intuile. Se poate si punct. TU, incearca!!!

13 noiembrie 2007

Hate that I love you


Mda... si acum sa ma explic... de ce atat de prezent EL in blogurile mele... de ce bloguri atat de vechi desi sunt doar de cateva zile.
Acum un an mi-am promis cand am inceput sa scriu in calculator ceea ce simteam in acele momente ca la vremea cand imi va trece nebunia voi avea curajul sa le public, sa le arat tuturor, fara sa imi fie frica de faptul ca le va vedea si EL.
Si uite ca la un an dupa "accident" am iesit din "coma" profunda si am avut curajul sa arat tot ce scrisesem, toate sentimentele ce le ascundeam in mine...
Nu vreau sa dovedesc nimanui nimic... vreau doar sa ma simt iar eu intreaga... sa simt ca nimic din mine nu ii mai aprtine lui si intr-adevar acum sunt vindecata... complet... dar nu voi mai fii niciodata aceeasi.
Am pierdut prea mult din viata ema cu un mix de sentimente confuz si greoi, ba uram ba iubeam ceea ce uram cu doua minute in urma, ba vroiam sa il uit dar imi era dor de el si mai vroiam sa ii mai vad ochii macar 2 minute... si acum nu mai e...
Nici mie nu imi vine sa cred... dar cand am vazut ca am avut puterea sa las aici atatea amintiri si am avut puterea sa imi asum responsabilitatea si sa nu ma simt aiurea mi-am dat seama ca perioada mea la "terapie intensiva" a luat sfarsit.
Acum "vechiul eu" a ramas inca pe faleza asteptandu-l. iar "noul eu" a scos usor capul la lumina si incearca sa isi recapete echilibrul, invata din nou sa mearga, sa asculte, sa vada, dar mai ales sa SIMTA...
Acum vreau doar sa recuperez timpul si nervii pierduti... acum vreau sa inlocuiesc lacrimile cu zambete... acum am nevoie de mine si atat... si zic eu ca ma descurc destul de bine... nu mai vreau nimic de la el , nu ma mai afecteaza noutatile despre el... nu mai vorbesc despre EL...
GATA acum sunt vindecata...
A inceput de mult prima mea zi din noua mea viata si de data asta vreau sa profit de fiecare clipa...
(si totusi am avut curaj... in sfarsit...)

04 noiembrie 2007

Constiinta de a avea TOT

Hm Cioran spunea ca "poti sa ai totul in momentul in care nu mai ai nimic".
Sa ai totul in momentul in care realizezi ca cel mai important lucru din viata ta e increderea in tine...
Sa ai totul in momentul cand dimineata te trezesti si realizezi ca Dumnezeu ti-a daruit sansa unei noi zile din viata...
Sa ai totul in momentul in care realizezi ca ai avut puterea sa treci peste toate greutatile si inca mai esti capabila sa afisezi un zambet pe fata...
Sa ai totul cand esti impreuna cu prietena ta cea mai buna TU si vezi ca va intelegeti atat de bine si ca reusiti impreuna sa mergeti mai departe...
Sa ai totul cand el iti ia mana in a sa si te simti cea mai protejata...
Sa ai totul cand vezi ca poti sa aduci cuiva zambetul pe buze...
Sa ai totul cand reusesti la munca prin forte proprii si ajungand acasa ai cu cine sarbatorii...
Cand el te intelege...
Cand el te rasfata...
Cand esti capabila sa plangi, sa zambesti, sa traiesti...
Cand poti sa o iei de la 0 cu acelasi entuziasm...
Cand poti sa iti dai seama cat esti de norocoasa numai pentru ca existi... numai pentru ca pt cineva tu contezi pt aportul tau spiritual...
Poti sa ai totul in momentul in care realizezi ca DA SE POATE... si cand vezi ca uneori efortul este exact ceea ce avem nevoie in viata noastra... ca daca Dumnezeu ne-ar permite sa ne traim viata fara sa intalnim niciun obstacol am fi limitati... nu am putea fi atat de puternice precum suntem... nu am putea zbura...
Putem sa avem totul cand ne dam seama ca nu am primit nimic din ceea ce am cerut... dar am primit tot ceea ce aveam nevoie... sa ne traim viata fara teama, sa avem puterea de a infrunta toate obstacolele si sa aratam ca le putem depasi... asta inseamna sa ai TOTUL!!!

Serendipity!!!


Dragostea, iubirea, pasiunea, sufletul pereche, implinirea, fericirea... destinul. Cat impact au aceste cuvinte asupra oricarui om... cat alergam si speram sa gasim toate aceste lucruri intr-o zi si sa ne simtim cu adevarat impliniti...
O superba legenda de dragoste spunea in felul urmator: ca fiica marelui Jaguar(e o legenda indigena) o fata superba intr-o buna zi se imbolnavise rau de tot, ca frigul mortii ii dadea tarcolea, iar pentru a fi salvata avea nevoie ca cineva care o iubeste mai presus de orice, pur si profund, loial, sa adoarma langa ea astfel incat sa impiedice frigul mortii sa puna stapanire pe corpul ei... doar ca pentru a supravietuii amandoi era nevoie ca dragostea sa fie reciproca...
Suna atat de frumos, de feeric si imposibil de realizat. Sa iubesti si sa fii cu adevarat iubit astfel incat dragostea voastra sa opreasca orice rafala de vant care vrea sa va inghete, care vrea sa va rapeasca fericirea de a fi unul in bratele celuilalt...
Sa crezi in puterea care va tine atat de uniti, sa crezi in privirea si zambetul persoanei iubite... sa se opreasca timpul in sarutul vostru... sa te pierzi definitiv in celalalt...
Sa crezi cand esti intr-o coma profunda doar ca trebuie sa vina un EL, care sa se aseze langa tine, sa te ia in brate si sa te iubeasca ca sa te salveze... chiar daca asta ar insemna sa se piarda pe el, iar tu sa il suprinzi iubindu-l la fel... si in loc sa se piarda ... sa se regaseasca in ochii tai si in sufletul tau.
Cat as vrea sa ma iei in brate si sa alungi frigul mortii ce se apropie de inima mea... cat as vrea la gestul tau sa raspund cu aceeasi putere si dupa ce voi fi salvata sa iti pot multumii tot restul vietii ca existi... dar mai ales ca datorita tie eu inca mai exist...
Oare exista aceasta persona?
Care sa ma salveze... care sa vada in mine si ceva bun? Si o lumina in intunericul asta ce ma inconjoara?
Sa simt in imbratisarea lui toate vibratiile alea care sa imi puna sangele in miscare, sa ma simt protejata, sa simt ca pentru cineva eu chiar contez... ca e chiar importanta numai simpla mea prezenta spirituala in viata sa. Sa imi zica cel mai simplu „te iubesc” si sa il simt in cel mai profund mod. Sa ii iau mana in a mea si sa vad cum se inclesteaza perfect cu a mea... si sa simt caldura, multa caldura... sa il privesc in ochi si sa imi dau seama pentru ce am fost nascuta... pentru IUBIRE.
Sa nu existe egoism intre noi doi, sa nu existe vanitate, sa existam doar noi doi... sa adorm noaptea in bratele sale si sa ma trezesc in visele lui...
Doamne, cat de frumos suna... ireal... dar fantastic de important pentru salvarea sufletului meu si nu numai al meu ci al oricarui om care il are...
Este incredibila metamorfoza prin care am trecut de la un om care nu credea deloc in iubire, la un om care crede din tot sufletul sau ca asta e singura sa salvare... care sa ii stearga toate noptile planse, toate clipele de cosmar, toate momentele in care nu vroia sa mai traiasca... acum sunt un om condamnat sa caut acest elixir al vietii numit simplu :DRAGOSTE...
Si sunt convinsa ca pana cand o voi gasi voi avea mai multe pasiuni in viata mea pe care le voi confunda cu ea, dar nu vor fi decat pasi care ma vor purta mai aproape de sufletul meu pereche... uneori nu trebuie sa asteptam sa vina Fat-Frumos la noi, ci trebuie sa ne luam noi calul alb si sa pornim in cautarea lui... pentru ca fiecare clipa risipita inseamna mai putine momente de iubire traite si e pacat, caci viata e atat de scurta...
SERENDIPITY...

03 noiembrie 2007

La naiba cu CLISEE,TABUURI si REGULI DE SOCIETATE!


In momentul de fata imi vine in minte ce mi-a zis mama la ultima noastra divergenta mai serioasa, cand in hohote de plans poate nu am gandit atat de bine cuvintele ei.
Mi-a zis clar ca as face orice sa fiu pe placul celorlalti, ca orice fac am nevoie de aprobare din partea celor din jur, ca sa ma simt bine.
Sa fie adevarat? Sa fie toate incercarile mele de a slabi, de a ma imbraca intr-un fel anume, de a arata altfel, doar pasi spre a atinge stadiul de „bun de consum”?
Adica pur si simplu sfortarile mele sa se intinda pe o linie atat cat sa primesc aprobare din partea societatii. Oare in momentul cand mi se va zice ca am slabit si ca imi sta mult mai bine, ca noul stil vestimentar ma avantajeaza, sau ca stiu eu ce alte particularitati ale trendului actual fac din mine ceva „digerabil”, atunci voi fi cu adevarat multumita?
Imi place sa cred ca nu sunt o victima a sistemului, ca nu depinde de parerea celorlalti pentru a avea principii, valori si standarde... dar actele mele nu intotdeauna dovedesc asta.
Oare eu nu ma simt bine in pielea mea, doar pentru ca stiu ca nu ma incadrez in sistemele actuale de definire a „perfeciunii” si „frumusetii”?
Sau oare tot ce scriu aici sa fie o motivare a lipsei mele de vointa... adica sa incerc prin toate intrebarile astea sa explic de ce nu sunt in stare sa renunt la dulciuri, sa tin regim?
Bine, ca problema mea actuala e una profund superficiala, axata in principiu pe un aspect fizic, dar ma face sa ma intreb: oare nu e asta primul pas spre a deveni o „marioneta sociala”?
Ca „cine te place cu adevarat, te place asa cum esti”, o stie toata lumea, dar oare de ce te place asa, nu pentru ca a fost invatat astfel?... tot pentru ca la randul lui/ei o fi auzit fraza de mai sus?
Asa de manipulativ si de social sa fie intreg sistemul de functionare actual al conditiei umane?

26 septembrie 2007

Take a risk


25.09.2007
Dragostea inseamna sa iti daruiesti inima si sufletul intreg celui care stii ca ti le va zdrobii... dragostea inseamna sa stii sa suferi si sa plangi pentru cel iubit, dar sa-ti doresti mereu sa il vezi fericit... sa te arda lacrimile lui mai tare decat ranile pe care ti le-a provocat. Sa nu poti sa-i doresti raul si sa fii fericit cu fericirea sa...
Dragostea si egoismul nu au niciun punct comun... dragostea si setea de a te razbuna intr-un final, nu exista... aia e pasiune, obsesie, moft, orice dar sigur nu dragoste.
Poate suna feeric si nerealizabil, dar asta e ideea mea despre dragoste, astfel vad eu dragostea. Pentru ca stiu ca si eu am simtit la fel si desi de multe ori imi revarsam furia zicand ca o sa ma razbun, blamandu-l pe cel pe care l-am iubit, intr-un final realizam ca sunt numai vorbe nu fapte. Uneori s-a intamplat sa rabufnesc in fata lui, dar rar si destul de minimalist fata de cum ma descarcam de obicei... dar in sufletul meu stiu ce e. N-as putea sa-i fac vreun rau vreodata, chiar daca el a distrus mult in mine, chiar daca un an de zile din viata l-am pierdut din cauza sentimentelor noi aparute in viata si sufletul meu, stiu ca nu e numai vina lui...
Eu cred in continuare in oameni... imi lipseste doar curajul sa mai cred in dragoste, dar asta se va vindeca cu omul potrivit... cu persoana care va fii la locul si momentul potrivit... pana atunci insa, trebuie sa invat sa zambesc din nou... sa nu ma mai gandesc la acel EL din trecut si sa merg mai departe.
E gresit sa vreau o noua sansa de a trai si a simti?
Totul e sa vreau...

19:53
Astept sa fiu eliberata de la condamnarea asta pe care mi-am oferit-o singura si aspura careia am pierdut controlul. Cred ca este singurul lucru asupra caruia eu nu am niciun fel de putere. Nu mi s-a mai intampalt decat foarte rar sa nu pot iesii dintr-o situatie, sa ma las coplesita de o situatie, dar uite ca s-a intamplat.
Astept acea dragoste care sa ma elibereze. Acea mica raza de lumina care sa genereze o explozie in sufletul meu si sa ma faca sa vibrez, sa traiesc. Zambetul acela pe care l-am pierdut acum un an. Ochii mei care sa lumineze ca inainte, care sa vada iar clar ... sa nu mai fie inecati de lacrimi ce imi impaienjenesc privirea.
Stiu ca exista in aceasta lume acel cineva care cu un singur gest sa schimbe complet viata mea. Acel cineva alaturi de care sa ma simt completa... implinita... dar unde? Oare il voi gasi? Are rost sa infruntam toate furtunile din calea noastra si sa nu ne abatem de la drum doar-doar vom gasi ceea ce cautam?
Se zice sa nu iti fie frica de umbre pentru ca ele arata ca acolo este lumina. Si cam asa e, caci umbra fara lumina nu poate exista... asa ca vreau sa vad lumina care creeaza aceste umbre.
Vreau sa cred mereu... sa cred in vindecarea adusa de dragostea reciproca... sa cred ca exista in lume acei doi ochi ce imi vor lumina calea... acea mana care se va impreuna cu a mea si ma va face sa merg inainte alaturi de pasii de langa pasii mei.
Stiu ca doar visez, dar e atat de frumos visul meu. E atata lumina si caldura in visul meu incat e singura mea oaza de liniste.
Indragostita de dragoste, dar neincrezatoare in puterea ei de a mai exista in viata mea... prea ranita parca sa mai pot sa cred ca voi mai simti curand puterea ei... si e pacat... caci speranta moare ultima... iar a mea e deja in moarte clinica...
Amortia... inca nu definitiv... mai poate fi salvata?

25 septembrie 2007

Totul e sa vrem!!!

Tine-ma strans in brate sa simt caldura corpului meu cum imi fierbe inima care a inghetat in oceanul de lacrimi. Prinde-ma de mana si fa-ma sa imi tresara sufletul amortit de atata durere. Fa-ma sa inteleg ca totul e doar un cosmar din care un sarut plin de iubire ma va trezi. Lacrima ce usor imi spala obrajii e atat de dureroasa incat simt dara pe care o lasa ca o rana deschisa.
Ma doare asa de tare neputinta de a-mi schimba durerea, de a-mi controla sentimentele. Vreau sa zambesc, vreau sa il uit pe omul care m-a distrus complet, care m-a facut sa vars atatea lacrimi si sa ii dedic involuntar atatea ganduri si luni din viata mea.
Doare incredibil de tare rautatea si egoismul atator oameni care ma inconjoara si care isi vad doar interesul propriu, care in momentul cand ii refuzi, cand le zici clar NU incep sa rabufneasca. Incep sa se razbune, sa iti faca rau gratuit.
Eu am incredere in oameni. Am incredere ca exista suflete bune, care reusesc cu iubirea lor si cu inimile lor calde sa incalzeasca planeta, sa o sustina cu puterea dragostei lor. Cred in oameni. Cred ca in spatele ficarui gest de rautate se ascund sute de sentimente de dragoste refulate. Cred in puterea unui zambet. Cred in inimi vindecate prin iubire. Cred in mana intinsa de un prieten care te prinde atat de tare incat simti nevoie sa nu ii mai dai niciodata drumul. Cred in acel sarut care schimba vieti. In acea rasuflare care functioneaza precum cea a lui Dumnezeu asupra mainii de pamant, insufletind.
Niciodata lacrimile nu pot sa sece din ochii cuiva, dar e de preferat ca ele sa fie de bucurie. E de preferat ca gesturi de tandrete sa le aduca in ochii nostrii. Da stiu e o frumoasa utopie, dar cred in sufletul care le cultiva.
Putem sa ne descarcam iubind si aratand bunatatea la gesturile primite violent, nu sa raspundem cu aceeasi moneda.
Totul e sa vrem...

22 septembrie 2007

Setimente scrise pe un servetel intr-o zi friguroasa de septembrie


21.09.2007
O mare de dorinte arde acum in mine. Se evapora vise si sperante, plutind usor pe cerul destinului meu. Astept vantul rece care sa porneasca ploaia, furtuna cu tot ceea ce acum e deasupra. Insetata, secata... ard asa de tare ranile lasate de trecut... pielea mea, fiinta mea cere picaturile de vise stranse in norii gri amenintatori.
Simt cum vibrez la fiecare tunet. Mi se lumineaza sufletul cu fiecare fulger. Vantul imi rascoleste spiritul... astept doar picaturile fine sa cada usor pe trupul meu... sa-l trezeasca la viata... sa-i redea mugurii din zambete si ganduri bune.
E o blasfemie sa-mi neg dorinta, e strigator la cer sa incerc sa opresc inevitabilul.
Astept... ma hranesc cu lacrmi din trecut, imi stapanesc setea cu amintiri dureroase, cu „de ce-uri”, cu suspine... parca n-as fi eu.
Imi simt trupul, dar sufletul meu rataceste in el. Nu-si gaseste locul, se agita, calca totul in picioare, alearga in neant.
Se da o lupta intre eu si mine. Un teatru de razboi e inima mea, o poveste neincheiata, asteptand eroul potrivit sa ofere un „Happy end”.
Neinteleasa, judecata gresit, nu-mi gasesc locul in sitemul de „duzina” adoptat de o societate incapabila sa depaseasca superficialul si condamnata sa traiasca in propria incapacitate de a se autodepasi. E trist ca nu se trece peste prejudecati, ca inca ne mai blamam unul pe celalat doar de dragul de a exista.
E sentinta la moarte ce ne-o semnam zilnic...
I`m just here crying in the night hoping that someone will find a sense in every tear which is falling down on my face.
A smile is now for me something fake, something that doesn’t come from inside.
Fly away, break everything that comes against me, fight for my passions, for my dreams, for my feelings.
Feel, but remain cold.
A burning ice cube.
A frozen flame.
This is what I am now.

20 septembrie 2007

Contine 10% din doza zilnica de curaj

Viata asta desi nu e deloc complicata noi alegem sa o complicam singuri. Viata va stii intotdeauna sa echilibreze balanta, dar noi uneori ne interpunem in procesul natural grabindu-l sau incetinindu-l.
Si ce ciudat e ca realizam atat de tarziu ca fiecare clipa e unica si ca daca nu facem lucrurile la timpul lor mai bine nu le mai facem cand poate fi prea tarziu.
Ce ciudate ca oamenii judeca atat de usor si de fals, ce ciudat e ca avem tot timpul impulsul sa vedem lucruri noi ca cele vechi si sa le tratam identic. Inteligenta se zice ca e capacitatea de a te adapta in situatii noi, ce pare ca fiinta umana, sau poate societatea contemporana nu e capabila de prea multa inteligenta. Uitam ca fiecare om e nou si unic in felul lui si suntem tentati sa ii judecam caracterul dupa prima impresie, dupa asemanarea comportamnetala cu un alt individ sau un grup de indivizi. Si e atat de gresit, dar mai gresit e ca exista oameni carora le pasa de ce zic ceilalti si prefera sa se modeleze dupa structurile si tiparele societatii doar pt a fii in gratiile majoritatii sociale.
Sincer, decat sa fiu alta pt a fi placuta de un grup mai mare de oameni caracterizati de idei preconcepute si superficialitate mai bine asa cum simt, cum ma indeamna primul impuls. si placuta, inteleasa de un grup de oameni mai mic, dar cu un bagaj cultural si sufletesc asemanator.
Decat straina intr-o lume „perfecta” mai bine nu. Perfectiunea pana la urma e plictisitoare. Compelxitatea insa si dinamismul unei lumi „altfel” da savoare, da puls.... te face sa vibrezi... sa traiesti... sa simti ca in venele tale curge sange, sa simti ca inima ta bate, sa simti ca viata chiar pulseaza in trupul tau. Si astfel chiar pot sa ma simt vie, sa ma regasesc in pripria mea fiinta.
Gresesc? Si ce daca... poate pentru victimele sistemului gandesc gresit... dar pt cei asemeni mie, pt cei care vor sa si simta ca traiesc nu numai sa existe sunt un izvor de viata.
Curaj... cred ca asta e tot ce avem nevoie cu totii sa putem sa nu regretam atunci cand vom inchide ochii pt ultima data. Curaj sa ne traim viata, curaj sa fim asa cum simtitm si vrem sa fim...
Curaj sa nu ne mai negam impulsurile, sa nu ne mai oprimam dorintele, sa nu mai judecam pe nimeni dupa barfe, sau parerile preconcepute ale altora... sa nu mai traim cu ochii larg inchisi...
Se poate spune despre mine ca nu stiu ce vreau... dar am o imagine destul de clara despre ceea ce NU vreau si mi-e mai mult decat suficient... !!!

17 august 2007

ADIO-si acum pe bune


Nu stii cat doare sa fii atat de dezamagit de cel pe care il iubeai incat in cateva minute sa se stearga de pe inima ta iubirea. Nu stii cum e sa fii furioasa pe tine si pe el pentru ca ai pierdut 10 luni din viata, din tinerete plangand dupa el, sperand si visand la cineva care se dadea altfel decat in realitate este.
Sa nu poti sa il ierti ca pentru el blestemai viata si iti doreai moartea; ca pentru el te-ai certat cu cei mai apropiati de sufletul tau, doar pt ca tu credeai orbeste in el si fiinta lui; ca pentru el ai stat de sarbatori plangand; ca pentru el te trezeai plangand si adormeai plangand. Si ce doare, cat doare ca m-am inselat in privinta ta.
Cum sa ai tupeul ala nesimtit sa negi ceea ce e evident ca s-a intamplat? Cum sa ai tupeul nesimtit sa te culci cu alta, dar sa ii spui bietei copile care sta si sufera, ca ti-e mila de ea, dar ca de voie de nevoie a trebuit sa renuntzi la ea si sa te inteleaga si mai presus de toate sa nu te urasca, cand tu ai fost o canalie nenorocita?
Ai mintit. Ai zis ca pentru tine eram singura. Ai zis ca pentru mine ai facut lucruri pe care nu iti inchipuiai ca le vei face vreodata. Ca am trezit in tine sentimente care adormisera de mult. Da? Care? Bataia de joc, minciuna, perversitatea, ipocrizia? Ce am trezit in tine? Nimic pentru ca nu poti trezi nimic intr-un suflet las, pustiu fara Dumnezeu, care mai are si pretentia sa fie vazut ca unul bun.
Care bunatate? Nu ai asa ceva nu ai suflet, nu ai inima, nu ai nimic, pentru ca esti gol pe dinauntru si iti umpli golul asta din victimele pe care le faci. Din persoanele pe care le minti? As incepe sa cred ca suferi de mitomanie, da de fapt nu suferi de nimic, pentru ca esti incapabil sa simti ceva.
Ma doare sufletul cand ma gandesc cat m-am rastignit singura pentru tine. Ma doare inima cand ma gandesc cat am sacrificat-o pentru tine. Nu meriti. Nu meriti lacrimile mele, gandurile mele, nu meriti nici macar randurile astea. Si gata acum nu le mai scriu pentru tine. Le scriu pentru mine, pentru sufletul meu ca sa pot sa ma eliberez definitiv de tine. Si am reusit. In sfarsit am reusit sa ma eliberez, sa exorcizez orice urma de iubire pentru tine. Esti fum, esti trecut, iar eu am renuntat sa traiesc in trecut. Nu mai esti acum inclus in planuri de viitor, nici macar in cele de prezent. Si iti zic sincer ai pierdut cel mai frumos lucru din viata ta: puteam fi eu. Dar meriti!
Credeam ca nimic nu poate distruge ceea ce am?Credeam ca niciodata nu se sfarseste?S-a terminat... am daruit un ultim zambet sincer... am dat tot... fara sa primesc nimic... de fapt... totul era un fals... o minciuna... si asta pentri ce?... Pentru ca am crezut!!!
Iar tu? Tu!...Prin mine ai pierdut tot ce era mai sfant, mai cast, mai frumos in viata ta... dar nu-ti dai seama... prin mine ai luat cu tine crima inocentei, ce ai ucis-o cu atata barbaritate... prin tine am pierdut un lucru de care nu aveam nevoie... naivitatea de a te iubi si a crede in faptura ta!Meriti tot ce ti se intampla... meriti!
De data asta ADIO e pe bune si definitiv, in tine n-am sa mai cred!
...

02 august 2007

Uneori mai zicem si STOP


Si s-a facut si anul de cand l-am cunoscut prima data pe El.(pe 28 iulie 2007) Acel EL care timp de un an de zile si m-a facut sa simt ceva necunoscut mie si ma face in continuare sa incerc diferite reactii si sentimente.
Ce ciudat, acum o saptamana un prieten de ai lui mi-a zis un mare adevar beat fiind si in totala necunostinta de cauza. Mi-a zis atata (esential) „ stii eu nu te cunosc nu ma cunosti, corecteaza-ma daca gresesc, dar tu in momentul asta ai nevoie de 3 lucruri: un baiat care sa te alinte sa stie cum sa te ia in brate sa te sarute si sa vorbeasca cu tine; care sa te plimbe sa nu te tina ascunsa si in niciun caz sa nu te tina aici cu noi sa te ia mereu cu el sa vezi lumea; si mai ales cineva care sa fie capabil in momentul in care te ia in brate cand pune mana pe tine sa te faca sa vibrezi, sa te simti protejata , sa simti acel ceva.” Ma jur ca si acum cand imi aduc aminte imi tremura carnea pe mine. Cum a putut un om care nu m-a vazut nicidoata in viata lui, ba mai mult intr-un moment de luciditate indoielnica ( sau poate poate cea mai lucida forma a luciditatii), sa zica niste lucruri atat de adevarate?
Oare nu ma inchid singura intr-o colivie, pe care o ferec bine crezand ca astfel nimic nu ma va mai atinge si nu ma va mai rani? Sau oare chiar in orasul asta s-a pierdut orice urma de speranta ca exista cineva care ar putea completa sufletul meu?
Cum imi zicea Alex ( ce chestie e al doilea Alex care imi zice acelasi lucru) „ inca, sau cel putin nu Mangalia, nu exista un baiat care sa te merite”... si cu cata sinceritate afirma lucrul asta spunand mereu acelasi lucru „ nu te-ar merita esti altfel, nu te-ar intelege nu ar tine ritmul cu tine, meriti ceva mai bun decat ofera orasul asta”.
Si atunci de ce am fost dezamagita in ultimul hal de cea pe care o credeam prietena mea cea mai buna? De ce tocmai cea cae ar trebui sa ma cunoasca cel mai bine si sa imi vada sufletul cel mai bine, si care ar fi trebuit sa fie cel mai aproape si sa perceapa cel mai bine suferinta mea si dezamagirea mea vis-a-vis de oameni si de dragoste a fost capabila intr-un moment de „sinceritate”( cum l-ar numi ea pentru ca a zis ce a gandit, ceea ce ma face iar sa afirm.. sinceritatea nu consta in a zice ceea ce gandesti ci in a gandi ceea ce zici, lucru pe care ea sincer nu l-a facut) sa zica ce a zis. Sa afirme ca as fi atat de incapabila sufleteste sa imi aleg un posibil partener, ci ca dintr-un noroc nu am cedat tentatiei unei impulsionari din afara. Cum poate o persoana sa afirme asa ceva pentru ca am gresit o data in viata mea si m-am lasat ceva mai mult influentata de cei din afara, si mai ales ca nu a fost o influenta toatal ci poate doar dominanta.? Dar mai ales cum poate afirma asa ceva cineva care te stie de ani de zile?!
M-am simtit ca o persoana cu moravuri usoare, indoielnice, pentru a doua oara si de aceeasi persona. Eu cum am putut sa nu o judec si sa nu ii creez precedent de la prima „judecata”? Nu sunt o victima a aceluias sistem deficitar de gandire ce inconjoara orasul asta, daca nu, lumea? Eu am putut sa cred intr-o persoana si sa ii admit o greseala stergand-o total si crezand ca nu se va mai repeta si ca inteles in cele din urma ca viziunea ei era obturata de o trufie proprie putin exacerbata?
Sunt revoltata, nervoasa si in acelasi lucru dezgustata ci nu neaparat de ce a gandit ea, cat de faptul ca cea care a gandit-o a fost ea? Tocmai ea cea alaturi de care am fost neconditionat pe care nu am judecat-o si peste ale carei greseli am trecut cu atata usurinta? Ma asteptam totusi la un gest de reciprocitate. Dar de ce sa ai asteptari cand nu ai de la cine.
Iar dezamagita , iar ranita, iar , iar , iar... incep sa ma satur de acest „iar” de repetitia asta nesfarsita. Dar pana cand? Dar cat timp mai pot sa imi bat singura joc de mine si sa ii las si pe ceilalti sa o faca? Macar eu sa nu imi bat joc de mine caci persoane care sa faca lucrul asta se vor gasi berechet..
Ia hai stop. Nu ii voi lasa sa ma infranga asa de usor. Nu ma fac eu rea, scorpie sau ipocrita pentru ei, le-as da satisfactie. Dar de data asta nu am sa ma mai dezamagesc eu pe mine. Gata prima oara a fost vina ei, a doua oara a fost vina mea ca i-am permis sau mai bine zis ca mi-am permis sa fiu surprinsa de gandirea ei... de acum gata. Niciodata nu am sa mai zic niciodata, sa fie clar. Cel putin nu in cazul ei si al altor cateva persoane de teapa ei!
Si totusi uite ca iar ma agit si iar m-am enervat si ea chiar nu merita, de fapt nimeni nu prea merita agitatia creata in mine din momentele astea. Gata! Am obosit sa fiu mereu asa! Gata ! De azi zic eu gata, nu trebuie sa imi mai zica ei...

03 iulie 2007

Cand te-am urat

„Cand te-am urat, nu te-am putut uita;
Te-am blestemat ca sa te suport;
Te-am refuzat ca sa te schimbi;
Te-am chemat si n-ai venit; am urlat si nu mi-ai zambit; am fost trista si nu m-ai mangaiat. Am plans si nu mi-ai indulcit lacrimile. Desert ai fost rugamintilor mele, mormant glasului meu.
Dar recunoscator iti este sufletul meu pentru zambetul ce l-a vazut doar el si nimeni altul; recunoscator de acea intalnire d enimeni aflata; acea intalnire nu se uita; ci cu credinta ascunsa in tine rasuna in tacere, inverzeste pustiuri, indulceste lacrimi si insenineaza singuratati.”
Ti-am adus atatea elogii prin gandurile mele, prin lacrimile mele, prin infantilul fiintei mele.
Mi-ai indundat gandurile, mi-ai posedat noptile, mi-ai tulburat fiinta. M-am renascut si am murit de atatea ori cu tine in suflet.
Oare te-a mai simtit cineva atat de profund in superficialitatea ta?
A mai facut cineva o pasiune pentru durere din fiinta ta, din simplul fapt ca existi?
Vibrez si ma sugrum cu atata pasiune. Simt ca ma sufoc cu atata durere, si cu toate asteanu te pot uita. Ma controlezi, imi inunzi simturile doar cu simplul fapt ca ai fost, ca esti, ca ai putea sa fii.
Sunt atat de lucida in nebunia mea si totusi atat de nebuna in luciditate.
Ce ma mai tine legata de tine? Ce ma mai face sa te vreau cand am toate motivele sa NU... sau poate ca sunt motive sa DA?
Ma intriga faptul ca nu stiu ce sunt pentru tine. Curiozitatea asta de a-ti testa limitele si dorintele imi hranesc nebunia asta de a nu renunta inca.
Pierduta, ma regasesc doar in tine... gasita ma pierd iar in tine. E ca un cerc, iar eu ma invart inconstient, drogata cu sufletul tau. (sau cu ceea ce cred eu ca e sufletul tau)
Ah, si ameteala asta nu-mi da voie sa fiu rationala. Schimbarile de ritm din cerc nu-mi permit sa ies din el, oricat as vrea!
E ca o forta, ca ceva mai presus mie ce ma imbata cu o iubire ce n-a fost, dar ar fi putut sa fie.
E vorba de vointa, de dorinta, de pasiune, de obsesie, de iubire, de ura... de ce?
Nici eu nu stiu.
E vorba de CEVA... sau poate e vorba de NIMIC.
Oare tu ai control asupra mea? Sau deja nimeni si nimic nu mai are control asupra mea? Ah, as zbura, m-as inalta dar mi-e teama sa nu ma prabusesc si sa-mi distrug iremediabil aripile. Dar daca nu ma inalt cum pot stii cum e sa zbori?
Daca mi-e frica, cum pot sa risc? Sunt ametita... e halucinant ce simt....
Te mai poti ridica, dupa ce te-ai tarat prea mult?
Mai pot zbura desi am aripile amortite... ?

17 iunie 2007

Momentul trezirii


Gata aseara m-am convins definitiv ca intre mine si EL nu va mai exista niciodata o relatie sentimentala. In afara de cea p care o avem acum si pe care eu voi incerca sa o conserv cat mai mult posibil.
L-am sarutat, bine pardon, m-a sarutat in urma unor vorbe pe care ni le-am zis noi in reptate randuri pe net, cand eu mai in gluma mai in serios am afirmat ca am curaj sa il sarut, si chiar aveam, dar mi-a fost frica sa nu interpreteze ceva gen ca daca il sarut eu voi incepe iar sa imi fac iluzii.
In cele din urma dupa ce mai multe minute m-a privit, ne-am privit, am intrebat atat „care ar fi rostul?” si a venit si a zis ca traiesc momentul, ma simt bine( aici l-am corectat mai tarziu cu sa „ne simtim bine”), stiu doar ca urmatoarele minute m-am simtit cea mai fericita, cand i-am simtit buzele pe buzele mele. Aveam atata nevoie sa mai simt fiorii aceia, golul acela in stomac, sa simt iar ca sunt capabila sa vibrez la o atingere. I-am si spus intr-un mesaj ca ii multumesc a fost un moment de care aveam nevoie. Si bineinteles ca el s-a gandit repede ca interpretez ca o posibila sansa sau imi fac iar visuri, dar m-am ocupat sa il linistesc si sa ii zic ca sunt prea perfect constienta de situatia lui si ca a fost ceva de care am avut amandoi nevoie. Pentru ca fara dar si poate si el isi dorea sa ma tina in brate, sa ma sarute. Am simtit in felul in care m-a imbratisat, in care m-a sarutat.
Doamne sunt vie iar, ii simt iar mainile pe mine, atingerea, buzele, chimia aia care exista intre mine si el si de care pana acum nu am mai avut niciodata parte. Sapte luni, doar atatea, am fost amortita ca fiinta, iar aseara printr-un sarut am inceput iar sa simt.
Nu-mi fac nicio iluzie ca acum jumate de an. Acum chiar nu ma mai astept ca vreodata el sa o lase pe EA pentru mine, sau sa mai fie asa cum a fost atunci. Acum e cea mai stranie relatie posibila, dar imi face bine, iar pe el nu stiu in ce masura ar putea sa il afecteze, caci nu inseala pe nimeni, nu face nimic gresit.
Sunt pur si simplu prizoniera a dragostei lui, a tuturor indoielilor astea din jurul nostru, prizoniera a pielii lui, a nebuniilor lui, a dorintei de a-l saruta. Se opreste mereu timpul atunci cand pot sa il vad si sunt constienta ca i-as darui totul pentru a ramane langa mine. Este delirul meu, condamnarea mea. Orele pana sa il vad imi par nesfarsite, si ma simt eliberata atunci cand ma cheama, atunci cand vrea sa ma vada. Pur si simplu sunt facuta, predestinata, blestemata (oricum i-ai spune e acelasi lucru) sa ii fiu „amanta”(pun cu ghilimele caci intre noi nu se intamplat nimic de ordin sexual), sa ii fiu prizoniera.
Doar o alta dragoste ma va putea elibera pe mine, dar momentan pana apare acea dragoste imi este atat de bine acum. Nu stiu cum pot sa nu sufar, sa nu imi mai fac iluzii aiurea, poate pentru ca avandu-l mereu aproape sunt constienta de faptul ca nu il voi putea avea niciodata, vad in felul in care se poarta cu mine, felul in care ne conservam relatia actuala si nu sufar in urma unui sarut pentru ca de data asta nu mi-am mai facut vise, planuri. Acum vorba lui „traiesc momentul” fara sa ma gandesc la ce ar putea insemna, ce vrea sa zica, sa exprime etc. Gata de aseara toate ideile ce le-am avut pana atunci s-au anulat intr-un stil miraculos.
Incep eu sa ma eliberez singura de sub dominarea lui, usor, usor dar sigur...
(un singur lucru nu inteleg de ce tot zice ca vrea sa implinesc 18 ani ca sa vada ceva, si ca o sa imi dau seama atunci, si ca daca nu imi dau seama imi va spune el, nu inteleg ce vrea de la mine, ce asteapta de la mine?in fine pana atunci mai sunt 8 luni jumate nu are rost sa ma cramponez acum de aceste luni... tot ce am in momentul asta sunt clipele pe care le traiesc... oricum cert e ca simt din nou ca fiinta mea nu e imuna si ca poate simti... m-a trezit din acea amorteala infernala in care se afla... e pur si simplu momentan medicamentul, drogul de care am eu nevoie, de care sunt dependenta!)

15 iunie 2007

La multi ani!

15.06.2007(din jurnal)
La multi ani, sufletul meu!
Azi e ziua lui si ii doresc sin inima tot binele din lume, fericirea deplina si iubire impartasita.
Am vorbit aseara un sfert de ora aproape la telefon, ne-am trimis mesaje o ora , dar cum a venit dimineata cum tot visul de noapte s-a sfarsit.
Eu numai noaptea pot sa il visez, numai noaptea ii pot auzi vocea, vedea si simti langa mine.
Caci pe timpul zilei este al ei, cu drepturi depline ( da, mai sunt momentele cand vorbim pe net si atat).
Azi de dimineata a intrat pe net si ma uitam de ce trebuie eu sa stau ascunsa sa nu zic ca vorbesc , ca ma intalnesc cu el cand nu fac nimic rau.
In continuare suntem buni prieteni, dar tinem ascuns, lumea trebuie sa creada altceva, pt ca altfel ar intra la banuieli. Iar eu ma multumesc pe zi ce trece sa imi impun mie insami ideea ca intre noi doi nu va fi nicciodata mau mult de atat.
Incerc sa constinetizez singura ca ce a fost sau ar fi putut sa fie ramane in trecut, acum e cu totul o alta relatie.
Dar, sincer imi face bine sa il vad, sa vorbesc cu el, pentru ca este singurul la care simt cea mai profunda comunicare, are mereu argumente solide in discutia cu mine, stie cum sa ma detensioneze, stie cum sa ma inveselasca, daca zice ceva gresit si ma supar, stie exact ce si cum sa faca sa imi treaca.
Uneori simt ca imi citeste sufletul.
Sunt perfect constienta ca sunt cu adevarat indragostita de elm dar stiu ca timpul le va rezolva pe toate. E o vorba „ cea mai stranie forma de a indeparta pe cineva este sa il ai aproape si sa stii ca niciodata nu-ti va apartine.”
Adevarul e ca incet, icnet dupa fiecare intalnire incep sa constinetizez ca intre noi doi nu se poate mai mult.
Chiar daca inima mea viseaza, chiar daca sufletul meu tremura de la atatea ecouri surde ce se pierd in trupul meu; ratiunea incearca sa trimita mesaje corpului, sufletului, inimii ca nu se poate; ca vibratia e negativa, ca fiorul e placid, ca merg pe drumul gresit.
Oricum, oricat, oricunde ar icnerca ratiunea mea sa dicteze se pare ca simtul e mai puternic. Momentan...
Abia astept sa treaca astia doi ani pana la facultate, sa merg la Bucuresti sa caut dragostea din nou si poate de data asta o sa am noroculs a gasesc si reciprocitate.
Din Mangalia asta mica si ingramadita stiu sigur ca nu voi putea sa simt iubire pt altul, in afara de el.
Ma intreb, ce voi simti pt urmatorul va mai fi la fel de puternic, sau mai puternic? O sa fie o alta chimie, o alta compatibilitate sufleteasca? Am sa pot sa il uit vreodata cu adevarat?
Omul acesta, inconstient m-a facut sa ma trezesc la viata, pentru ca desi trupul functiona perfetc, sufletul meu era in moarte clinica.
Pana sa apara el in viata mea nu credeam in oameni, in dragoste, uitasem ce inseamna sa plangi ca sa te descarci, uitasem cum e sa iti pese de cel la care tii.
Cand el m-a luat in brate, m-a strans la pieptul lui si a zis „ O sa fie bine, iti promit!”, atunci mi-a atins inima, atunci a daramat zidul ce-l construisem singura , atunci m-am renascut.
M-am simtit atat de protejata in brateles ale, am simtit ca eu contez in viata cuiva si atunci inima mea a incepu sa bata iar. Avea pentru cine si are in continuare.
Poate de asta nu-l uita , poate de asta nu vrea sa il stearga din ea, pentru ca este singurul ei motiv sa vibreze, sa traiasca. Inima mea nu vrea sa moara iar, nu mai vrea sa se inchida iar, pentru ca atunci ar face-o pentru totdeauna.
Datorita lui si prin el am invatat sa cred iar, sa am incredere in oameni, sa iubesc fara sa astept dragoste la schimb, sa doresc binele cuiva fara ca macar sa ma ami gandesc la mine, sa fiu om din nou, mai pe scurt.
Din cauza asta n-am sa il urasc niciodata, ci din contra mereu va avea un loc special in inima mea.
Stiu ca dragoste cu sila nu se poate si nici nu imi doresc sa ma iubeasca vreodata obligat sau din mila.
Imi doresc sa ii fie mereu bine, alaturi de cine simte inima lui, ca e Alina, ca e alta, ca nu sunt eu. Vreau sincer ca viata sa ii ofere numai bucurii, iar pe chipul lui sa existe mereu zambete. Sa nu cunoasca dureri si tristeti sfasietoare, sa fie soarta blanda cu el. Sa fie iubit cu inima si femeia din viata lui sa ii ofere tot ceea ce e merita. Pentru ca el chiar merita. Are o valoare umana greu de gasit azi, mai ales la baieti.
Cele mai frumoase ganduri ale mele se indreapta azi catre tine, sfuletul meu. Sa ai tot ce ai si ami vrei, tot ce nu ai si iti doresti, tot ce iti lipseste si nu stii. Sa petreci cat mai multe clipe frumoase alaturi de failie si cei dragi, sa fii sanatos si implinit din toate punctele de vedere.
Te iubesc, sufletul meu! La multi ani, alintatule!
...
„Purtam fiecare o dragoste-n noi,
Dar eu pt tine si tu pt alta.
Si focul ne mistuie surd p-amandoi.
Eu ard pt tine, tu arzi pt alta.
Asptept un raspuns,
Astepti un raspuns,
Dar eu de la tine si tu de la alta.
Obrazul iti vad si in vis delirand,
Dar tu in visare o vezi doar pe alta.
Si ce ne ramane sa facem cand nici
Ursita nu stie decats a dezbine?
De ce i-ar fi mila traind doar iubind,
Desi tu pe alta,
Eu totusi pe tine...!”

01 iunie 2007

1 iunie 2007


1.06.2007
Ultima mea zi a copilului oficial! Nu-mi vine sa cred cat de repede au trecut anii cat de greu imi e sa realizez ca am crescut! Vreau sa fiu copil.... vreau sa am si eu parte de o copilarie normal sa apuc sa traiesc tot ce n-am trait tot ce mi-a umbrit de multe ori aceasta perioada. As vrea sa fie Iut langa mine cum era cand eram mica si imi cumpara cadouri si ma rasfata mereu de 1 iunie. N-as vrea sa ma gandesc ca peste 21 de zile se fac 4 ani de la moartea lui nu vreau sa mai plang nu vreau sa mai sufar.
Ce bine era cand eram mica si nu realizam ca viata asta in loc sa fie mai buna se face mai rea. Credeam ca atunci cand voi creste voi fi mai fericita voi putea face ce-mi doresc. Si atunci cand am crescut am realizat ca nefericirea se prezinta si sub alte aspecte nu numai cele cunoscute de mine pana atunci.
Cand ma gandesc ca 3 ani si jumatate nu am crezut in dragsote iar acum o simt si doare ca nu e impartasita. Cand ma gandesc ca 3 ani si jumatate nu am crezut in oameni iar acum incep sa cred si sa ma dezamageasca toti pe rand.
Ultimul meu 1 iunie... cred ca singurul de care sunt cu adevarat constienta, singurul care ma tulbura care in loc sa imi dea un zambet imi da lacrimi. Off, va trece si aceasta zi si nu o voi mai putea intoarce.
Am plans ieri plang si maine, simt ca pierd inconstient o parte din mine. Simt ca am o responsabilitate, simt ca oamenii iar vor astepta mai mult de la mine ca de fiecare data. Tot timpul au asteptat mai mult si mai mult. iar daca nu le-am putut oferi pe moment m-au lasat singura. As vrea sa pot oferi cuiva tot ce pot, tot ce imi testeaza limitele... As vrea... sa nu mai am regrete, sa invat din ce a fost si sa nu regret ce a fost.
M-am saturat sa ma gandesc tot timpul la altii sa imi pese asa de mult de ei iar de mine sa nu ii pese nimanui. De ce ma simt mereu vinovata pt altii si pt mine nu. Dar azi nu ... azi e ultima mea zi de 1 iunie de inocenta si naivitate legal. Azi imi permit sa fiu egoista. Sa fiu copila, sa fiu pt mine cand altii nu sunt decat pentru ei. Azi plang pt mine nu pt altii. Azi imi pasa de mina... macar azi... caci peste fix 9 luni va fi ultima mea zi de copil minor... Azi e ziua mea oficial, neoficial!
La multi ani tuturor copiilor indiferent de varsta!

22 mai 2007

Din toata inima


Oricat mi-ar zice lumea de rau despre el, oricat de constienta as fi ca a avut momentele sale cand m-a mintit stiu ca a tinut la mine. Stiu ca a fost indragostit de mine... dar indragosteala nu inseamna si dragoste si probabil de asta nu a fost sa fie.
Indiferent de cate imi va oferi viata stiu de cine m-am indragostit si nu am nevoie de parerea unui frustrat. Te iubesc azi mai mult ca oricand DRAGUL MEU, pentru ca viata mi-a dovedit inca o data ca in pofida tuturor divergentelor dintre mine si tine tu m-ai respectat, tu ai avut in suflet acel bun simt care lipseste multora. Te iubesc si am sa te iubesc mereu. Esti singurul care mi-a dovedit ca merita inima mea si sufletul meu pe tava. Respectul meu tot ti se cuvine numai tie. Esti singurul care a stiu cand si cum sa isi ceara iertare pt ce a spus.
Tin minte si acum ca niciodata nu am putut sa fiu certata cu tine; intotdeauna ai gasit cuvintele potrivite sa ma faci sa trec cu vederea, de asta esti si acum in sufletul meu si o sa fii multa vreme de acum incolo. Ne impacam numai din priviri bebe strumf, ne intelegeam numai din mangaieri. Si asta nu o sa poata sa imi stearag nimeni niciodata din minte.
Ce ziceai ca sunt ca o stea care straluceste, dar nu e dispusa sa straluceasca numai pentru tine?
Stralucesc datorita tie de asta sunt convinsa... daca tu nu ai fi pentru cine oare as lumina eu? Cine mi-ar oferi energia sa? Sunt decat o simpla stea ce ar cadea daca ai pleca!
Esti si vei fi inima mea asa cum ti-am zis si acum 3 zile, intre noi doi mereu va exista o conexiune sufleteasca puternica pe care nu o putem nega oricat ne-am dori. Vei fi mereu prietenul meu de suflet pentru ca numai tu stii ce sa spui sa ma faci fericita, ce sa spui sa ma faci sa ma simt trista. Oricat ar incerca altii nu vor putea niciodata sa imi dea bucuria pe care mi-o dai tu sufletului meu numai cu un telefon sau un mesaj.
Inima mea mereu mi te-a scos in cale, destinul mereu s-a interpus cu al tau. Parca intreg universul nu vroia ca noi doi sa ne uitam vreodata ochii. Coincidentele aprape zilnice sigur ne zic ceva trebuie sa ne dam seama si ce anume...
Te iubesc, inima mea, cu toata puterea si cred in tine orice ar zice lumea numai eu stiu cum ma tineai in brate, cum ma sarutai, cum imi vorbeai cand eram numai noi doi. Ceilalti nu or sa stie nicidoata, nu or sa simta niciodata momentele noastre si atat. Chiar daca le-am povesti. Ochii tai si vocea ta, numai cu ele reuseai sa ma imblanzesti, sa ma zapacesti.
Esti primul pe care l-am iubit; esti singurul caruia i-am spus asta desi nu fata in fata, dar datorita tie am reusit sa imi inving, desi tarziu, frica.
Sufletul meu a invatat sa fie iar bun, iar bland, iar deschis, prin tine! Caci ai avut atata rabdare cu el, desi din pacate atunci frica a distrus tot la fel ca si prejudecatile, acum totul a trecut, te simt iar acolo in el, iar cald, iar pe TINE.
Nu credeam ca vei lasa in urma ta atatea amintiri ce nu le pot uita, si acum orice ar fi nu mai pot iubi pe altcineva in viata mea... inima mea te vrea!
Daca m-ai intreba daca as mai putea sa te mai iubesc cum te iubeam candva, sa stii ca as spune da, din toata inima. Daca m-ai intreba daca as mai vrea sa te mai intorci in viata mea, stii bine ca as vrea, din toata inima.
Te iubesc...

20 mai 2007

Era o zi de mersi

Imi bate inima asa de tare! Pentru ca dupa fix 6 luni de cand totul dintre mine si EL s-a terminat, l-am vazut intre patru ochi si am vorbit cu el ca doi buni prieteni care nu s-au vazut de ani. Chiar daca am vazut ca ochii lui nu mai sclipeau ca acum jumate de an inima mea batea parca mai intens ca atunci. Mi-a facut asa de bine sa il vad, sa ii zic ca in sfarsit l-am inteles, ca in sfarsit imi dau seama prin ce a trecut si ca am realizat ca 3 ani jumate de relatie au fost mai puternici decat o flacara abia aprinsa, flacara ce la mine inca mai arde, dar nu conteaza imi e suficient sa il stiu prietenul meu de suflet...
Simt o maturizare sufleteasca, emotionala si simt ca timpul s-a intors pana la data de 28-29 octombrie 2006.
Iti multumesc Doamne ca mi-ai oferit ocazia de a-l mai avea macar o ora asa de aproape, ca am reusit sa vorbesc cu el atat de destins, ca doi oameni civilizati, ca l-a sfarsit am ramas la stadiul de ne mai vedem si a zis ca oricand se va putea in week end cand va veni. Sunt atat de fericita ca incepe viata mea sa se puna la punct.
Dupa atata timp aveam nevoie de balsamul acesta pentru suflet si ii doresc in continuare sa fie cel mai fericit si ma bucur enorm sa-l vad pe el multumit... asa cum i-am zis si aseara intre noi doi intotdeauna a existat o conexiune mentala si sufleteasca care nu a disparut nici dupa 6 luni si probabil nu va disparea vreodata.... macar prietenul meu de suflet sa fii iubitule, pana cand inima mea va bate pentru altul desi tu ai sa fii mereu intr-un loc special in ea.
Am avut atata nevoie de seara de ieri, eram insetata de dorinta de a-l mai pupa fara sa ma simt stanjenita de faptul ca intre noi nu mai fusese o intalnire doar intre 4 ochi. Am vrut sa ii demonstrez ca acea copila a mai crescut putin si ca acea copila a invatat sa fie capabila de iertare si sa isi ceara iertare.
Iti multumesc TIE ca existi, ca mi-ai dat o lectie importanta de viata, ca aseara am vazut iar cei doi ochi care mi-au umplut sufletul, ca aseara am auzit iar vocea ce mi-a facut fiinta sa tremure de atatea ori. Te iubesc si sunt cea mai fericita ca mi-ai permis sa intru in viata ta ca prietena ta, ca ai dat dovada de maturitate si intelepciune sufleteasca.
Nu-mi gasesc cuvinte numai sufletul meu stie ce senzatie minunata a trait aseara si cum dupa jumatate de an a stiu din nou sa se bucure si sa fie fericit. Pentru o ora am fost fericita, entuziasmata, incantata.... am simtit iar ca exist... si asta multumita tie, iubitule...
(pana acum Cristina – Inima ta... acum Florin Chilian – Zece... cand am primit mesajul la ora 7 Could I have this kiss forever si cand m-am urcat in fata langa el Akon – Don’t matter)

16 mai 2007

Sunt o luptatoare


E clar fericirea nu e scrisa pt mine, nu e facuta pt mine mi s-a dovedit pentru a nu stiu cata oara ca tot ce voi primi de la viata asta vor fi pierderi multe... am sa pierd tot ce ar putea insemna bun, am sa pierd prin ochii mei multe lacrimi, am sa privesc neputiincioasa cum imi sunt scuipate si calcate in picioare visele si sperantele, am sa fiu dezamagita constant de cei care au trezit in mine la un moment dat macar sentimentul de prietenie.
De ce nu suntem capabili sa intelegem cand ni se ofera doar o prietenie ca nu se poate mai mult de atat! De ce jignim atunci fiinta care a putut trezi in sufletul nostru sentimente atat de frumoase?
Am vrut sa fac un bine si mi-a fost aruncata in fata o paleta de injurii si de reprosuri neadevarate.
Asa de greu ti-a fost si tie alintatul meu cand ai vrut sa imi zici pa si nu stiai cum? De aceea te-ai purtat asa de placid cu mine? Oare de asta viata ma pune acum intr-o situatie aproape similara? Si zic aproape pentru ca eu bebe strumf niciodata nu am vrut sa ma urasti si niciodata nu ti-am facut ce mi-a facut el mie... acum te inteleg.... acum nu te mai condamn ca nu m-ai putut iubi si imi dau seama ca oricat de frumos m-as fi purtat eu cu tine oricat de mult as fi incercat sa trezesc in tine anumite sentimente nu as fi reusit.
De ce cel caruia i-am vrut si ii vreau binele nu a inteles acelasi lucru? Am vrut doar sa ii fie bine pt ca am realizat ca eu in cinci saptamani nu am putut sa il vad mai mult decat un prieten si Dumnezeu mi-e martor cat mi-am dorit ca sentimentele mele sa nu fie acestea... si cand am vazut ca el langa mine mai mult sufera, cand am vazut ca nu sunt ceea ce isi dorea el sa fiu am vrut sa-l eliberez de povara de a incerca mereu sa trezeasca in mine ceva ce la ora actuala nu mai poate fi trezit de nimeni.
Ii doresc binele din tot sufletul pentru ca merita. Pentru ca are atatea de oferit si are nevoie langa el de cineva care sa ii corespunda, de cineva care atunci cand ii zambeste sa ii incalzeasca inima si care sa-l iubeasca numai pe el, sa nu fie prinsa in trecut de o iubire interzisa. De cineva care sa gaseasca in el tot ce e mai bun caci exista o adevarata mina de bunatate si omenie.
Nu am vrut o secunda sa imi bat joc de cel care m-a tratat cu atata bunatatea si desi am simtit de la inceput ca pe noi doi nu ne va lega din punctul meu de vedere un sentiment mai puternic decat prietenia am zis ca poate Dumnezeu se va milostivi de sufletul meu si-l va descatusa de sub fantasma celuilalt.
A fost minunat cat a fost sa fie. S-a purtat cu mine cum nu cred ca o va mai face cineva vreodata si sunt constienta ca am pierdut ceva frumos si greu de gasit. Dar m-am gandit la el m-am gandit ca nu merita sa isi iroseasca timpul pretios langa cineva prea subjugat unei alte fiinte. Pentru ca asa cum zicea el „avem o mie de vieti?” si asa cum gandea el ca viata trebuie traita si exploatata la maxm am vrut sa ii redau libertatea. Il simteam langa mine ca o pasare careia ii sunt tinute aripile. Desi vroia sa dovedeasca ca poate mai mult ca imi poate oferi cerul in zborul ei, dar ii frangeam mereu aripile cu atitudinea mea si cu sufletul meu inchis.
Intotdeauna am vrut binele celorlalti pentru ca asa sunt eu. Pentru ca nu pot sa rad de suferinta altuia, chiar daca la un moment dat ma pot arata bucuroasa de raul lui/ei nu sunt asa. Si nu cred ca am sa invat vreodata sa ma gandesc la mine inaintea celorlalti.
E dureros ca s-a ajuns aici e dureros ca mi se imputa ca mi-am batut joc si sa fiu acuzata de dualitatea, cand tot ce am vrut a fost sa il vad bine , cand tot ce am vrut a fost sa nu mai sufere langa mine cand vede ca nu pot sa-l iubesc, ca nu pot sa ma port cu el asa cum si-ar dori sau ar astepta.
Ai nevoie de un suflet care sa te vindece, de un suflet care sa iti incalzeasca tot ce eu am reusit sa inghet in tine, o inima care cand bate sa se uneasca cu a ta, un glas care sa-ti atinga intreaga fiinta care sa te faca sa vibrezi. Ai nevoie de cineva care sa te iubeasca in aceeasi masura in care poti tu oferi dragoste.
Iar eu am nevoie de liniste, de impacare, de uitare. Am nevoie sa realizez ca visele mele legate de dragoste vor avea mereu acelasi final, mereu acelasi drum care duce spre prapastia imensa a durerii. Dar trebuie sa invat sa nu imi ucid spiritul caci esti singurul care va fi langa mine mereu.
Sunt o luptatoare si tot ce am nevoie in momentul asta este putere sa nu ma prabusesc iar. Este dorinta infinita de a nu ramane o invinsa in lupta cu destinul. Am nevoie de un curcubeu pe cerul meu plin de ploaie. Am nevoie de o raza de soare care sa strapunga bariera de nori. Am nevoie de un nou inceput, de un nou drum, de un sarut care sa ma faca iar sa vibrez, de o strangere in brate care sa ma faca sa ma simt protejata, de o mana care atunci cand se impreuneaza cu a mea sa ma faca sa simt nevoia de a nu ma scapa niciodata din prinsoarea sa.
Copila visatoare, pribeaga si plina de prea multa naivitate ca lumea poate fi buna inchide ochii si deschizandu-i varsa prin lacrimi orice sentiment negativ ce ar putea sa iti atace sufletul. Copila priveste cerul si incearca sa nu vezi cat de inalt este, ci cat de mare este si ca undeva pe harta lui si tu iti poti gasi locul si ca si pentru tine exista o bucatica infima intr-un infinit albastru, o steluta ce clipeste doar pentru tine, dar pe care, poate datorita valurilor de nori, nu estin capabila sa o vezi si iti intorci privirea catre ceea ce nu tie iti apartie si suspini dupa ce nu e al tau.
Doar inima ta te poate indruma catre acolo, lasa frica la o parte si urmeaza-o si crede in continuare in tine si in oameni, chair daca te vor lovi, chair daca te vor jigni...

03 mai 2007

Si totusi de ce eu?

Gata am fost dezamagita si de cine nu ma asteptam printr-o nesimtire incomensurabila... sufar sufar si iar sufar....
Desi sunt iubita sau nu neaparat iubita, dar sunt dorita si cineva tine mult la mine eu sunt cu sufletul la el... la acel el care nu mai pleaca din inima mea... si doare enorm.
Vreau sa scap de fantoma trecutului, vreau sa scap de tot ce simt in suflet, de tot ce imi apasa pe inima. Sunt satula ca de fiecare data cand il vad cu ea sau fara ea sa simt un junghi in inima, cand se vorbeste despre el sa ma doara in halul in care ma doare.... nu mai pot simt ca imi pierd mintile...
Ai mila Doamne de mine, de sufletul ce mi-l stigmatizezi zilnic... de ce ursitoarele mi-au pus in destin o iubire interzisa, un suflet ce nu imi apartine si o inima atat de slaba care nu poate lupta cu amintirea lui?
Cand vor inceta toate astea? Vreau sa ma indragostesc !!! VREAU!
De altcineva, cineva care sa tina macar 1% la mine si sa merite tot ce am de oferit...
Mi-e greu, mi-e foarte greu pana si persoanele care nu aveau voie sa ma dezamageasca m-au dezamagit... am pierdut in 3 zile enorm... am si castigat recunosc, dar nu stiu cata incredere sa mai am in ce am castigat...
De ce eu? De ce mie?

15 martie 2007

Dragostea este o boala fara de care nu esti sanatos.

Dragostea este o boala a sufletului, care te duce la suferinta, te chinuie, iti macina sufletul, dar fara ea nu poti trai… Frumusetea si unicitatea acesteia consta in tocmai acest lucru, in faptul ca pentru a ajunge la ea si a atinge fericirea, apogeul vietii, trebuie sa infrunti numeroase obstacole si piedici.
Este ca o boala… incepe din nimic… urmeaza o convalescenta grea si dureroasa, se termina greu, dar intodeauna iti va ramane in minte. Dragostea reprezinta cel mai frumos lucru din lume care te duce la suferinta. Este o boala pe care daca nu o tratezi, se agraveaza si ca orice floare, daca nu o uzi, se ofileste.
Iubirea este izvorul vietii, iti confera oxigenul necesar pentru a supravietui. Asa cum trupul nu poate trai fara oxigen, nici sufletul nu poate trai fara iubire. Fara dragoste, esti pustiit, simti ca nu ai pentru ce trai, esti un nimic; cu ea te hranesti, este singura care reuseste sa ne faca impliniti, sa ne umple sufletul si viata cu sperante, vise, iluzii. Dar asa cum ne umple de sperante si vise, intr-o clipa toate acestea se pot narui, se pot distruge si revii un om obisnuit, cu probleme, la viata dura din zilele noastre. Dragostea te face sa vezi lucrurile in roz, esti mai vesel, simti ca toata lumea e a ta si ai puterea de a infrunta orice boala. Atat timp cat avem dragoste, putem spune ca avem orice, sanatate, fericire. Cand suntem indragostiti, ne simtim ca intr-un colt din Rai, ca intr-o poveste cu zane si printi, si ne imaginam pe noi ca fiind personajele principale, si credem ca vom trai fericiti pana la adanci batraneti. Dar intr-o clipa, totul se poate schimba. Toata lumea noastra dintr-un basm se poate transforma in o lume obscura, neagra, unde nimic nu mai e frumos sau conteaza. Avem sufletul plin de durere, lacrimile curg fara oprire, ca si cum ar izvora dintr-un ocean de tristete; parca suntem sfasiati in interior de o haita de lupi infometati, ca si cum cineva ar fi strapuns o mie de cutite in sufletele noastre. Aceasta dragoste neimpartasita lasa rani adanci in suflete, lacrimile varsate vor ramane ca niste pete in inima, fiind ca o boala fara leac. Dragostea insasi este o boala, pentru care insa nu s-a gasit leacul.
Inainte de a trai o iubire perfecta, implinita, trebuie sa trecem prin mai multe deceptii, pentru a putea profita la maxim de dragostea adevarata, asa cum trebuie sa fim si bolnavi, pentru a ne putea bucura si mai mult de sanatatea noastra. Dragostea echivaleaza cu sanatatea, fara aceste doua lucruri nu am putea trai. Nici un doctor nu ne poate vindeca de boala si durerile sufletului. Este ca o sageata care iti face rani de foc, sufera cel ce iubeste si cel iubit isi bate joc.
Iubirea isi are radacinile in existenta umana, tocmai acolo, in inconstient, unde contrariile se unesc, unde granita dintre boala si integritate se dovedeste a fi fragile, unde capacitatea de a judeca dispare, dar unde se poate sa fie si cautata originea nemultumirii fata de viata, a nostalgiei, a sentimentului de singuratate, a dorintei de implinire, de desavarsire, acolo unde se gaseste originea suferintei umane si, pana la urma, sensul vietii, punctul de plecare. Nu trebuie sa ne fie frica de iubire sau de suferinta, pentru ca fac parte din viata noastra si fiecare trece prin asa ceva macar o data in viata. Ne sperie gandul ca am putea suferi sau plange, dar dupa furtuna vine si soarele, asa ca dupa orice suferinta, vine si implinirea visului de iubire si ne simtim fericiti, impliniti. Dar oamenilor le e frica sa fie raniti sau sa le fie tradata increderea, de aceea se inchid in ei, decid sa priveasca lumea din jurul lor cu suspiciune, le e frica sa daruiasca fara sa stie daca vor primi inapoi. Dar, in iubire nu e vorba despre ce primesti sau cat primesti, ci despre ce dai si mai ales cat dai. Cu cat oferi mai multa iubire, cu atat ai parte de mai multa si cu atat esti mai fericit. Iubire nu asteapta nimic in schimb, este pura si de aceea nu trebuie sa irosim nici o clipa fara sa iubim, ci sa profitam de orice moment pentru a iubi. O farama de iubire ne poate schimba viata. Iubirea este risc. Riscul de a te pierde in celalalt fara sa te mai regasesti, riscul de a suferi, riscul de a te opri, dar si posibilitatea de a te adanci in celalalt si de a sti sa va regasiti impreuna, mai plini de viata. Dragostea ne aduce lumina in intunericul sumbru al vietii. In acelasi timp, iubirea este proiect. Este menita mortii, daca nu este inserata intr-un itinerar, daca nu face parte dintr-un drum ce trebuie strabatut.
Cel mai trist lucru este ca nu ne putem alege de cine sa ne indragostim, si de cele mai multe ori,sufletul ti-l ia acela care nu are nevoie de el. De aici vine suferinta si durerea sentimentului de neimpartasire a dragostei. Pe cat de frumoasa si duioasa este dragostea, pe atat de chinuitoare este suferinta provocata de neimplinirea idealului de iubire, pentru ca fiecare om spera la o iubire perfecta, la sufletul pereche. Fiecare il are, dar trebuie sa stim sa fim rabdatori pentru ca, undeva cineva ne asteapta. Dar acest drum, pana la intalnirea persoanei predestinate, este unul anevoios, cu obstacole, presarat cu durere, intunecos.Dar la capatul acestuia este o mica luminita care ne aduce fericirea, adevarata fericire.Fericirea este la un pas de tristete, ne simtim fericiti cand ne indragostim, cand simtim primii fiori ai dragostei, dar totodata suntem la pamant cand realizam ca persoana de care ne-am indragostit nu este cea potrivita pentru noi.
Dragostea este un subiect inepuizabil, fiind un sentiment vital pentru noi. Inchei aceasta scurta compunere cu un citat din Corinteni, “Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.” de Alexandru Paleologul

Forme de iubire

"- Daca m-as ingrasa, pentru ca mananc mult sau as slabi foarte tare, pentru ca mie imi plac slabanoagele nu m-ai mai iubi? - Ba te...